Conştientizarea morţii este un lucru bun, spune Ionuț Rite în cartea sa “Cu picioarele pe pământ”. Să conştientizăm că viaţa noastră pe pământ este limitată este o invitaţie şi, totodată, o lecţie a cărei valoare poate să pară chiar înspăimântătoare.
Cum sa vedem în ea altceva decât o atitudine morbidă, opusă vieţii, cu bucuriile, bogaţia şi frumusetea ei? Şi, cu toate acestea, nu sunt oameni mai plini de viaţă şi mai luminoşi decât asceţii marcaţi de suferinţă.
Omul nu va iubi niciodată viaţa aşa cum face un călugăr, pentru că nu îi cunoaşte adevărata valoare, preţul şi profunzimea ei.
Singur, Dumnezeu fixează limitele vieţii şi stabileste ziua în care sufletul şi trupul se despart, iar tradiţia Bisericii întredeschide unele orizonturi.
„(…)Părinte, de unde până unde pot unii să cunoască viitorul, chit că sunt instruiţi în artele divinatorii?
‑ Să luăm un exemplu, datul în cărţi. Cărţile sunt simple cartoane desenate, crezi că au inteligenţă proprie? ‑ Cu siguranţă nu au!
‑ Atunci înseamnă că din lumea nevăzută cineva le aranjează cărţile.
‑ Pare‑se că da. Dar sunt unii care nu iau bani pentru aşaceva. Nici nu este nevoie, pentru că acolo moneda de schimb nu este banul, ci sufletul. Doar nu crezi că stă demonul toată viaţa ta să‑ţi slujească, aranjându‑ţi cartoanele şi să nu îşi ceară plata. Şi nu vorbim aici doar de datul în cărţi. Se aplică aceleaşi reguli la toate aşa‑zisele arte divinatorii. Cei care practică aşa ceva s‑ar putea să nici nu ştie cui cer ajutorul.
Dacă ar şti că demonii sunt în spatele acestor acţiuni, probabil ar renunţa. Ajutorul invocat pe aceste căi oculte vine negreşit, dar şi plata la final este una cruntă, pentru că sufletul nu are preţ. Ai da toate averile din lume ca să‑ţi recuperezi sufletul, numai că s‑ar putea să nu mai fie posibil.
‑ Şi atunci ce e de făcut?
‑ Cine face aşa ceva ar trebui să arunce cărţile pe foc, să se spovedească şi să renunţe definitiv la astfel de obiceiuri. Oricum, demonii nu pot prooroci. Ei nu cunosc adevărul. În schimb, cunosc situaţia şi, neavând limită în privinţa deplasărilor, pot afla lucrurile mult mai rapid decât tine, dându‑ţi de veste despre o anumită situaţie. Asta e tot ce pot face.
În baza experienţei de mii de ani în luptă contra omului, mai pot să anticipeze nişte lucruri dar, necunoscând cu certitudine viitorul, rata erorilor acestora este mare. Evident, şi a celor care s‑au implicat în tot felul de forme de a accesa viitorul. Pentru ceea ce fac, nici oamenii nu folosesc termenul „certitudine”, ci „viitorul probabil”.
Dacă ar fi vrut, Dumnezeu ne‑ar fi făcut din abur, nu din ce suntem. Ne‑ar fi putut da orice fel de libertate, de mişcare, de înţelegere, de aflare a celor ce vor urma, calităţi nelimitate. Dar a vrut să ne facă aşa cum suntem, şi asta spre protecţia noastră. Spre binele nostru.
Să îţi nişte exemple la îndemână. Vedem limitat. Unii, în urma consumului de droguri ori în urma practicării unor exerciţii, îşi lărgesc sfera de limitare primită la venirea pe lume. Acolo unde se uită, în loc să vadă lucruri deosebite, văd doar lucruri oribile, pentru că astralul, aşa cum îl numesc ei, colcăie de demoni.
De asta suntem protejaţi. Ajung astfel să se smintească prin ceea ce văd. Unii au auzul deosebit, îşi spun că au claraudiţie. Aud mult mai mult decât o persoană să‑i spunem normală. Dar, pe lângă ce aude un om de rând, această persoană aude multe altele, care o fac să intre în sperieţi.
Şi acum, oamenii nemulţumiţi cu darul vieţii aşa cum l‑au primit încearcă să acceseze viitorul, riscându‑şi mântuirea sufletului pentru a obţine nişte informaţii care, în fond, s‑ar putea să nu îi ajute în vreun fel. Sau fac acest lucru din dorinţa de a fi deosebiţi de ceilalţi, evoluaţi cum le place să creadă despre ei înşişi. ‑ Nu m‑am gândit niciodată la aceste lucruri aşa cum mi le‑aţi prezentat.
‑ Cu toate astea, eu pot să îţi arăt viitorul, dar trebuie să vii cu mine.
‑ Părinte, doar nu aveţi veleităţi, sper că plata dumneavoastră nu va fi sufletul. N‑am primit la comentariul meu niciun răspuns. Am părăsit chilia în care ne aflam, situată pe versantul muntelui.
Era o noapte adâncă, am ţinut cât mai aproape de părintele care cunoştea poteca, pe un drum greu accesibil. Zgomotele ciudate ale animalelor sălbatice ne‑au însoţit tot timpul, sporindu‑mi senzaţia de nelinişte. Dar eram şi foarte curios de ceea ce urma să se întâmple. Oare ce vrea să‑mi arate părintele?
În urmă cu câteva minute îmi explicase păcatul grav de a accesa o lume care, deocamdată, ne este interzisă, spre binele nostru. Dacă părintele mă invită să‑mi arate viitorul, oare acest lucru nu vine în contradicţie cu cele învăţate?
Răspunsul aveam să‑l aflu după câteva zeci de minute, câte ne‑au fost necesare să parcurgem distanţa până la ceea ce se contura în noapte a fi o bisericuţă.
‑ Sper că nu eşti sperios, m‑a cercetat părintele, atent să vadă dacă pot face faţă situaţiei. Simţise că abia îmi stăpâneam emoţia. În această stare, m‑a condus în spatele bisericuţei unde a deschis o uşiţă care dădea spre o încăpere situată sub lăcaşul de cult.
‑ Intră, spuse hotărât părintele. I‑am urmat îndemnul şi am păşit înăuntru, într‑o beznă totală şi un frig pătrunzător, care aproape că m‑au paralizat. Aud şi paşii părintelui care e aproape de mine, îi simt respiraţia. Înainte să apuc să cer lămuriri, părintele aprinde o lumânare.
Lumina gălbuie taie întunericul şi însufleţeşte brusc sutele de cranii care păreau că se uită fix la mine. Suntem în osuarul mănăstirii. Atunci am înţeles. Acesta este viitorul, cu certitudine. Este viitorul meu şi al tuturor pământenilor.
‑ După cum vezi, zise părintele, acesta e viitorul sigur, nu cel posibil imaginat de vrăjitori. Dacă ai veni în fiecare zi aici şi i‑ai vedea pe cei care au trecut pe Pământ înaintea ta, ai conştientiza permanent că viaţa este limitată, că se termină rapid, mult prea rapid ca să te mai cerţi, întrucât s‑ar putea să nu mai ai timp de împăcare.
Conştientizarea morţii este un lucru bun. Nu te mai lasă să greşeşti, te împacă cu oamenii, te ţine în frâu în faţa păcatului, mai ales că nu ştii când vine sfârşitul. Şi atunci nu îţi mai permiţi să faci greşeli. Nu mai deviezi de pe drumul mântuirii.
I‑am mulţumit părintelui pentru lecţia primită. Niciun cuvânt nu‑şi mai avea rostul. Am adormit în acea noapte îngândurat, cu imaginea perechilor de orbite goale şi întunecoase, luminate pentru câteva minute de o lumânare. Mărturie a vremelniciei noastre pe Pământ”.
