Povestea unui prematur de 900 de grame, salvat în 1983: „Pe fișa mea scria avorton. Nimeni nu mi-a dat șanse la viață, însă am învins statisticile”

Cristiana, la 30 de ani
Povestea unui prematur de 900 de grame, salvat în 1983: „Pe fișa mea scria avorton. Nimeni nu mi-a dat șanse la viață, însă am învins statisticile”

Mă numesc Cristina, am 30 de ani și știu sigur că-n viață se întâmplă miracole. 

– Uite, aici ai stat tu! mi-a spus o doamnă doctor în timp ce arăta cu mâna spre o cutie albă cu geam. Aveam în jur de 6 ani când mama m-a dus să văd locul în care mi-am petrecut prima lună din viață. Imaginea camerei cu pereți albi și a celor câteva incubatoare aflate acolo îmi este la fel de vie în minte și astăzi, după mai bine de 20 de ani. Da, sunt unul dintre copiii născuți prematur. Unul dintre cei mulți, căruia nimeni nu i-a dat vreo șansă la viață. Însă m-am  încăpățânat lupt cu statisticile. Și le-am învins.   

„Am avut noroc pentru că am respirat singură”                       

Mi s-a povestit că la naștere, care a survenit după numai 6 luni și 2 săptămâni de sarcină, am cântărit 900 de grame și că pe fișa care mi s-a făcut la Spitalul Județean Giurgiu, unde am venit pe lume, mi s-a scris simplu: AVORTON. Așa se numesc copiii care se nasc înainte de termen, am aflat mai târziu. De cum am învățat să citesc m-am uitat ciudat la certificatul meu de naștere. Născut astăzi, 27 iulie 1983, eliberat astăzi, 14 august 1983, așa scrie. Când am crescut destul cât să înțeleg că era vorba despre o perioadă destul de lungă am întrebat-o pe mama despre ce era vorba exact.  

„Timp de două săptămâni medicii nu au putut garanta că vei trăi, mi-a spus. Din acest motiv  ți s-a eliberat certificatul de naștere atât de târziu.” Și asta cu toate că, spre deosebire de mulți dintre prematuri, eu am avut noroc: am respirat singură. Un lucru foarte important ținând cont de faptul că majoritatea problemelor acestor copii apare tocmai din cauza faptului că nu respiră în primele minute de viață.

„Pe mama au trimis-o acasă, însă a refuzat și rămas să ajute la îngrijirea copiilor”

Odată ce au fost siguri că m-au stabilizat, medicii i-au spus mamei să se ducă acasă. Oricum, nu avea cu ce să mă ajute, i-au explicat. Dar ea a rămas acolo. Timp de o lună le-a ajutat pe asistente să aibă grijă de ceilalți copii. Așa, putea intra și la mine constant. Ca să vadă dacă mai respir îmi apăsa ușor pe nas, mi-a povestit. Din punctul de vedere al unui părinte cred că este cel mai greu lucru să te simți neputincios. Tocmai tu, cel care ești menit să protejezi. 

Interzis la plâns

Cu bune și cu rele zilele au trecut și după o lună m-au putut lua acasă. Cântăream acum în jur de 2 kg și 200 de grame. Însă medicii tot rămâneau sceptici cu privire la șansele de supraviețuire pe care le aveam. Tot prea micuță eram. Din cauza asta nu aveam voie nici măcar să plâng. Orice efort m-ar fi putut face să scad în greutate, lucru extrem de periculos. Cu fiecare vizită la domiciliu însă, doctorii erau tot mai plăcut surprinși. Creșteam și mă dezvoltam frumos, dar mai ales normal. S-au mirat văzându-mi evoluția și au fost nevoiți să recunoască deschis faptul că nu se așteptau să rămân în viață.

„Mai trăiește? se mirau. Noi ne așteptam să nu supraviețuiască…” Dar am făcut-o. Am trecut prin școală, am absolvit o facultate, am o meserie frumoasă, prieteni, pe scurt am trăit și trăiesc o viață normală din toate punctele de vedere. 

Cristina, la câteva luni după venirea pe lume

Cristina, la câteva luni după venirea pe lume

„Eu am avut noroc, cu ceilalți ce se întâmplă?”

Însă pentru un copil născut prematur care a avut noroc, care a luptat și a învins, care nu are probleme de sănătate din cauza faptului că s-a născut înainte de termen, cel mai greu este să vadă pe alții ca el, însă mai puțin norocoși. Sunt mulți cei născuți prematur care nu pot vorbi, merge, vedea ori auzi. Este totuși și un paradox aici. Tocmai văzându-i pe cei mai puțin norocoși realizezi cât de darnică a fost viața cu tine însuți. Însă nu te poți opri din a te pune în locul fiecăruia în parte. Este inevitabil, cred. Da, eu am avut noroc, îmi spun mereu, dar sunt atâția alții ca mine. Atâția copii care depind de dotările din spitale. Atâția părinți care, asemenea alor mei, îi privesc pe prichindeii pe care îi așteaptă cu atâta nerăbdare luni la rând de dincolo de geamuri reci și se roagă ca doctorii să facă ceva. Să-i țină în viață. Ori să-i salveze de la moarte dacă va fi cazul.

Știu sigur că medicii pot înfăptui miracole și că cineva acolo sus ne iubește mult pe unii dintre noi. Nimic nu m-ar putea convinge că nu-i așa. Dar mai știu și că fără aparatură specială viața pacienților se scurge printre degetele medicilor. Și e păcat, atâta vreme cât se poate face ceva, atâta timp cât există și se poate achiziționa aparatură performantă. Atâta timp cât există o șansă la mai bine, o șansă la viață pentru cei care se agață de ea fără ca măcar să știe. 

 

Horoscopul zilei - Evenimentul zilei - evz.ro
comentarii pe aceasta pagina postate direct pe Facebook

One Comment

  1. si noi asa am fost, in ani 80, frati gemeni, nascuti prematur cu diverse problema, cu stat in incubator o luna, am supravietuit si acum amadoi suntem mari si bine, cu copii.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *