Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Din cuprinsul articolului
O melodie auzită întâmplător, o fotografie găsită într-un sertar, un nume care apare pe telefon după ani de tăcere. Pentru multe persoane, regretul romantic nu dispare complet doar pentru că viața merge mai departe. Uneori se retrage în fundal și revine când pare că nimic nu îl mai poate atinge.
Un studiu realizat de cercetători de la Northwestern University și University of Illinois at Urbana-Champaign arată că regretele legate de iubire sunt printre cele mai frecvente regrete ale adulților. Iar la femei, această categorie apare mult mai des decât la bărbați.
Cercetarea, publicată în Social Psychological and Personality Science, a analizat răspunsurile a 370 de adulți americani, cu vârste între 19 și 103 ani. Participanții au fost întrebați care este cel mai mare regret al lor și au fost rugați să îl descrie în detaliu.
Rezultatul care a atras atenția a fost diferența dintre femei și bărbați. Aproximativ 44% dintre femeile incluse în sondaj au vorbit despre regrete romantice, comparativ cu 19% dintre bărbați, potrivit Kellogg School of Management, instituția unde predă psihologul Neal J. Roese, unul dintre autorii studiului.
„Iubirea care a scăpat” nu este doar o temă de film
Regretul romantic are multe forme. Poate fi relația încheiată prea devreme, persoana căreia nu i-ai spus niciodată ce simți, iubirea din liceu, partenerul pentru care nu ai luptat sau omul pe care l-ai ales prea târziu, când viața luase deja altă direcție.
Neal J. Roese, profesor la Kellogg School of Management și psiholog cunoscut pentru cercetările despre regret, a explicat că participanții au menționat inclusiv iubiri din adolescență și persoane pe care le-au pierdut în timp. „Oamenii au vorbit despre iubiri din liceu și despre persoane care le-au scăpat”, a spus Roese, citat în relatările despre studiu.
Romantismul pierdut a ocupat primul loc între regretele americanilor din eșantion. Potrivit unei analize publicate de Kellogg Insight, regretele legate de dragoste au fost menționate de 18,1% dintre respondenți. Pe locul următor au fost regretele legate de familie, urmate de educație, carieră, bani și parenting.
De ce femeile raportează mai des regrete romantice
Studiul nu spune că femeile iubesc mai mult sau că bărbații nu suferă după relații. Ar fi o simplificare. Datele arată însă că femeile au fost mai dispuse să identifice regretul central al vieții lor în zona relațiilor, în timp ce bărbații au menționat mai des regrete legate de muncă, educație sau bani.
Autorii au observat că femeile au avut mai multe regrete legate de relații, inclusiv romantice și familiale, iar bărbații au avut mai multe regrete legate de muncă, carieră și educație. Diferența poate avea legătură cu așteptările sociale, cu rolurile învățate de-a lungul vieții și cu felul în care femeile și bărbații sunt încurajați să vorbească despre atașament, pierdere și eșec.
Asta nu înseamnă că un tip de regret este mai profund decât altul. Înseamnă doar că oamenii privesc propriile alegeri prin lentile diferite. Pentru unii, viața netrăită se află într-o iubire pierdută. Pentru alții, într-o facultate abandonată, o meserie aleasă greșit sau o șansă profesională refuzată.
Cei singuri se întorc mai des la trecut
Un alt rezultat important al studiului privește statutul relațional. Persoanele care nu erau într-o relație la momentul sondajului au fost mai predispuse să menționeze regrete romantice.
Explicația este intuitivă. Când cineva are o relație stabilă, trecutul poate fi integrat mai ușor într-o poveste închisă. Nu dispare, dar capătă un loc mai clar. Când prezentul afectiv este gol sau nesigur, mintea se poate întoarce mai des la scenariile netrăite.
„Dacă aș fi sunat atunci?”
„Dacă aș fi spus adevărul?”
„Dacă nu aș fi plecat?”
„Dacă aș fi ales altfel?”
Aceste întrebări nu dor doar pentru că privesc o persoană anume. Dor pentru că deschid o versiune alternativă a vieții. În regretul romantic, pierderea nu este doar omul de lângă tine. Este și omul care ai fi putut deveni lângă el.
Regretăm mai mult ce nu am făcut decât ce am făcut?
Studiul a găsit o împărțire aproape egală între regretele legate de acțiuni și cele legate de inacțiuni. Unii participanți au regretat lucruri pe care le-au făcut. Alții au regretat lucruri pe care nu le-au făcut.
Diferența apare în timp. Potrivit lui Roese, regretele recente se leagă mai des de acțiuni concrete, de lucruri spuse sau făcute pe care persoana ar vrea să le retragă. Regretele vechi se fixează mai ales în jurul oportunităților pierdute.
Cu alte cuvinte, imediat după o despărțire, cineva poate regreta o ceartă, o infidelitate, o decizie impulsivă sau un mesaj trimis la nervi. După ani, durerea se poate muta în alt loc. Nu mai este doar „de ce am făcut asta?”, ci „de ce nu am încercat mai mult?”.
Această diferență explică de ce „iubirea care a scăpat” poate rămâne vie mult timp. O acțiune greșită are contur. O oportunitate ratată rămâne deschisă. Mintea poate reveni la ea de sute de ori, construind finaluri alternative.
Regretul nu este inutil, dar poate deveni o capcană
Roese spune că regretul nu trebuie privit doar ca o emoție negativă. „Regretul este o parte necesară a experienței umane”, a explicat el pentru Kellogg. În doze suportabile, regretul poate funcționa ca o formă de învățare. Arată unde ai fi vrut să fii mai curajos, mai atent, mai prezent sau mai sincer.
Problema apare când regretul nu mai produce claritate, ci ruminație. Când aceeași scenă este reluată obsesiv, fără o concluzie nouă. Când trecutul devine un loc mai intens decât prezentul. Când orice relație nouă este comparată cu o persoană idealizată, păstrată în memorie fără defectele reale ale vieții de zi cu zi.
Cercetările despre regret arată că emoția poate motiva schimbări utile, dar poate afecta starea psihică atunci când devine repetitivă. Un comunicat al SAGE, publicat odată cu studiul, notează că un nivel sănătos de regret poate împinge oamenii să își îmbunătățească viața, în timp ce regretele excesive pot interfera cu sănătatea mintală.
De ce idealizăm persoana pierdută
Regretul romantic are o particularitate puternică. El nu se hrănește doar din amintiri, ci și din necunoscut. O relație trăită până la capăt își arată limitele. O relație netrăită complet poate rămâne perfectă în imaginație.
Persoana pierdută nu a avut timp să dezamăgească în toate modurile normale în care oamenii se dezamăgesc unii pe alții. Nu a fost prinsă în oboseala rutinei, în facturi, în alegeri domestice, în tăceri apăsătoare, în conflicte repetitive. Tocmai de aceea, poate părea mai specială decât a fost.
Psihologic, regretul construiește adesea o versiune editată a trecutului. Păstrează intensitatea, dar șterge incompatibilitățile. Păstrează dorul, dar estompează motivele pentru care relația nu a mers sau nu a început niciodată.
Aceasta este una dintre capcanele mari ale lui „ce-ar fi fost dacă”. Uneori, omul regretat nu este omul real, ci povestea pe care mintea a construit-o în jurul lui.
Ce poți face când regretul romantic nu trece
Primul pas este să nu tratezi regretul ca pe o dovadă că ai ratat iubirea vieții. Faptul că o amintire doare nu înseamnă automat că decizia de atunci a fost greșită. Înseamnă că acea relație sau acea posibilitate a avut o încărcătură emoțională mare.
Un mod mai sănătos de a privi regretul este să îl transformi într-o întrebare despre prezent.
Ce spune acest regret despre ce am nevoie acum?
Ce nu am spus atunci și pot spune mai bine în relațiile de azi?
Ce tipar repet?
Ce idealizez?
Ce am învățat despre felul în care iubesc?
Ce pot face diferit, concret, de acum înainte?
Roese recomandă ca regretul să fie simțit, înțeles și apoi folosit pentru comportamente mai bune. Ideea nu este să negi durerea, dar nici să o transformi într-o locuință permanentă.
Dacă regreți că nu ai spus ce simți, lecția poate fi să fii mai direct în prezent. Dacă regreți că ai acceptat prea puțin, lecția poate fi să îți ceri mai clar locul. Dacă regreți că ai plecat prea repede, lecția poate fi să nu mai confunzi frica de vulnerabilitate cu lipsa iubirii.
„Sufletul-pereche” poate face regretul mai greu de dus
Sursa care a readus în atenție studiul leagă regretul romantic de ideea de suflet-pereche. Este o idee populară. Un sondaj YouGov din 2021 arăta că 60% dintre americani cred în existența sufletelor-pereche.
Pentru unii oameni, această credință poate fi reconfortantă. Pentru alții, poate transforma regretul într-o povară și mai mare. Dacă cineva crede că există o singură persoană „destinată”, orice iubire pierdută poate părea o catastrofă definitivă.
Psihologia relațiilor arată însă că iubirea matură nu depinde doar de compatibilitate inițială sau de intensitatea atracției. Ea depinde de alegeri repetate, disponibilitate emoțională, sincronizare, comunicare, siguranță și capacitatea de a construi împreună. Uneori, o persoană poate fi importantă fără să fi fost potrivită pentru o viață în doi.
De aceea, poate fi mai util să renunțăm la întrebarea „a fost sufletul meu pereche?” și să întrebăm altceva. A fost o relație în care aș fi putut fi eu însămi? A existat respect? A existat reciprocitate? Eram amândoi disponibili pentru aceeași formă de apropiere?
Răspunsurile acestea sunt mai puțin spectaculoase, dar mai folositoare.
Regretul iubirii pierdute nu trebuie să decidă viitorul
Faptul că aproape jumătate dintre femeile dintr-un studiu american au menționat regrete romantice nu înseamnă că ele trăiesc prinse în trecut. Înseamnă că relațiile afective au o greutate enormă în felul în care oamenii își evaluează viața.
Iubirea, familia, apartenența și apropierea sunt printre zonele în care oamenii simt cel mai intens că au câștigat sau au pierdut ceva. De aici vine forța regretului. Nu din slăbiciune, nu din dramatism, ci din nevoia umană de legături stabile.
Regretul romantic poate spune multe despre trecut, dar nu trebuie să devină verdict despre viitor. Poate arăta o rană, o dorință, o lecție sau o limită pe care nu ai știut să o pui la timp. Dar nu poate demonstra că toate șansele bune au trecut.
Unele iubiri rămân importante tocmai pentru că nu au fost trăite până la capăt. Altele rămân dureroase pentru că au fost trăite greșit. Iar unele trebuie lăsate acolo unde sunt, nu pentru că nu au contat, ci pentru că prezentul are nevoie de spațiu.
