Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Din cuprinsul articolului
Noi documente obținute de G4Media de la Secretariatul General al Guvernului arată mai clar traseul deciziilor prin care România a comandat vaccinuri anti-COVID în pandemie și cum s-a ajuns, câțiva ani mai târziu, la litigiul pierdut cu Pfizer. Miza nu mai este doar politică. Statul român are de plătit aproape 600 de milioane de euro, sumă la care se adaugă penalități, dobânzi și costuri de executare.
Documentele schimbă parțial perspectiva asupra scandalului. În locul unei întrebări generale, „cine a cumpărat vaccinurile?”, apare o schemă administrativă mai precisă: cine primea informațiile de la Bruxelles, cine le centraliza, cine cerea aprobarea, cine lua decizia și cine semna, în final, documentele de comandă.
Mecanismul european, construit în plină incertitudine
În iunie 2020, când vaccinurile anti-COVID se aflau încă în dezvoltare, Comisia Europeană a lansat Strategia UE pentru vaccinuri, prin care a decis să negocieze centralizat cu producătorii, în numele statelor membre. Ideea era ca țările UE să nu concureze între ele pentru doze, iar accesul să fie împărțit echitabil.
Prin acorduri de achiziție anticipată, Comisia a rezervat doze de la mai mulți producători, iar o parte din costurile inițiale de dezvoltare și producție a fost susținută prin Instrumentul pentru sprijin de urgență. Conform Comisiei Europene, aceste plăți erau considerate un avans pentru vaccinurile pe care statele urmau să le cumpere.
Sistemul a fost gândit într-un moment în care nu era clar ce vaccinuri vor fi autorizate, cât va dura pandemia, câte doze vor fi necesare și cât de repede vor apărea variante noi ale virusului. Tocmai de aceea, UE a ales să își asigure un portofoliu larg de vaccinuri, de la producători diferiți.
Un raport al Curții de Conturi Europene arată că, până în noiembrie 2021, Comisia semnase contracte de 71 de miliarde de euro, pentru până la 4,6 miliarde de doze de vaccin anti-COVID. Raportul notează că UE a reușit să asigure suficiente doze pentru statele membre, dar și că eficiența procesului nu a fost evaluată suficient după criză.
România avea o cotă fixă și cinci zile pentru refuz
În acest mecanism european, vaccinurile erau împărțite statelor membre în funcție de populație. României îi revenea o cotă de 4,26%, potrivit documentelor consultate de G4Media.
Mecanismul avea însă o rigiditate importantă: după ce oferta era lansată, statele aveau la dispoziție cinci zile pentru a accepta sau a refuza. Dacă nu refuzau explicit, oferta era considerată acceptată. Dacă acceptau, nu puteau lua doar o parte din cantitatea alocată, ci întreaga tranșă repartizată.
Acest detaliu este important pentru că mută discuția din zona unei achiziții clasice, în care statul decide liber cât cumpără, într-un mecanism european de tip „intră sau ieși”. În pandemie, un refuz putea fi riscant politic și sanitar. Mai târziu, când cererea de vaccinuri a scăzut, aceeași rigiditate a devenit o problemă financiară.
Circuitul deciziei: de la Bruxelles la premier
Documentele obținute de G4Media descriu un circuit birocratic în mai mulți pași.
Cătălin Țucureanu, cercetător la Institutul Cantacuzino și reprezentant al României în Comitetul European de Vaccinare, participa la discuțiile de la Bruxelles și transmitea către autoritățile române informații despre vaccinurile disponibile, cantități, prețuri și calendare de livrare.
Informațiile ajungeau apoi la Comitetul Național de Coordonare a Activităților privind Vaccinarea, CNCAV, condus de Valeriu Gheorghiță, cu Andrei Baciu în funcția de vicepreședinte. CNCAV întocmea o notă de informare și o trimitea premierului Florin Cîțu, prin Secretariatul General al Guvernului.
Potrivit documentelor, premierul aproba de regulă în aceeași zi, printr-o rezoluție scurtă: „Da” sau „De acord”. Nota se întorcea apoi la CNCAV și ajungea la Ministerul Sănătății, unde ministrul semna formularele de comandă, ca ordonator de credite.
Asta înseamnă că, în arhitectura instituțională a campaniei de vaccinare, centrul deciziei era plasat la nivelul prim-ministrului. CNCAV centraliza și propunea, Ministerul Sănătății implementa financiar și administrativ, dar aprobarea politică a achiziției trecea prin premier.
Strategia României punea accent pe acces rapid și echitabil
La finalul lui 2020, România a adoptat Strategia de vaccinare împotriva COVID-19, prin Hotărârea de Guvern nr. 1031/2020. Documentul prevedea acces gratuit și voluntar la vaccinare, organizarea etapelor de vaccinare, depozitarea, lanțul de frig, monitorizarea siguranței și comunicarea publică.
Strategia menționa explicit că vaccinarea în România urma să fie implementată prin mecanismul stabilit la nivelul Comisiei Europene. În acel moment, presiunea era uriașă: spitalele erau aglomerate, numărul pacienților ATI creștea, iar vaccinurile erau văzute ca principalul instrument prin care se putea reduce mortalitatea și presiunea pe sistemul sanitar.
Problema nu este că România a intrat în mecanismul european de achiziții. Aproape toate statele UE au făcut același lucru. Problema este cum au fost dimensionate comenzile, dacă au existat analize solide privind necesarul real și cine poartă răspunderea pentru comenzile suplimentare devenite ulterior greu de justificat.
Contractul Pfizer care a dus la proces
Cea mai costisitoare parte a scandalului ține de contractul Pfizer pentru vaccinurile destinate anilor 2022-2023. Contractul a fost semnat în mai 2021, în perioada în care Florin Cîțu era premier, iar Ioana Mihăilă era ministru al Sănătății.
La nivel european, al treilea contract cu BioNTech-Pfizer viza până la 1,8 miliarde de doze: 900 de milioane de doze ferme și opțiunea pentru încă 900 de milioane, pentru perioada 2021-2023, potrivit Comisiei Europene. Pentru România, documentele citate de G4Media vorbesc despre un contract de 39 de milioane de doze Pfizer, calculat pentru necesarul de vaccinare din 2022 și 2023.
Între timp, pandemia a intrat într-o altă fază. Cererea de vaccinuri a scăzut, campaniile de imunizare au încetinit, iar statele membre au început să ceară reducerea cantităților contractate. În 2023, Comisia Europeană și Pfizer au renegociat contractul, iar rezultatul a fost Amendamentul 5.
Conform BioNTech, amendamentul încheiat cu Comisia Europeană prevedea reducerea volumelor rămase de livrat, eșalonarea livrărilor până în 2026 și acces la vaccinuri adaptate variantelor noi. Pentru statele membre, renegocierea oferea o ieșire parțială dintr-un contract devenit prea mare pentru realitatea epidemiologică de după vârful pandemiei.
Două variante, ambele scumpe
Documentele obținute de G4Media arată că, în mai 2023, ministrul Sănătății Alexandru Rafila i-a transmis premierului Nicolae Ciucă o informare privind opțiunile României.
Prima variantă era acceptarea Amendamentului 5. România ar fi primit mai puține doze, eșalonate pe patru ani, dar ar fi trebuit să plătească o parte din vaccinurile pe care nu le mai primea. Efortul bugetar estimat era de puțin peste 1 miliard de lei, dintre care aproape 300 de milioane lei urmau să fie plătiți în patru ani.
A doua variantă era refuzarea amendamentului. În acest caz, România rămânea legată de contractul inițial și ar fi trebuit să plătească imediat aproape 1,9 miliarde de lei.
Termenul-limită pentru acceptarea sau refuzarea amendamentului era 24 mai 2023. Premierul Nicolae Ciucă nu a luat o decizie pe fond, potrivit documentelor citate. Pe informare a pus rezoluția prin care cerea analiză și aviz juridic la SGG.
Ministerul Finanțelor a transmis ulterior un punct de vedere, semnat de Marcel Boloș, dar abia în septembrie 2023, la patru luni după expirarea termenului. Boloș a arătat că alegerea uneia dintre variante ținea de Ministerul Sănătății, dar a notat că varianta acceptării amendamentului avea un impact mai mic asupra deficitului bugetar.
Pentru România, răspunsul a venit prea târziu. Termenul fusese depășit, amendamentul nu a fost acceptat, iar statul a rămas sub condițiile contractului inițial.
Procesul pierdut la Bruxelles
În 2023, Pfizer a deschis proces împotriva României și Poloniei, pentru respectarea contractului de furnizare a vaccinurilor. În aprilie 2026, o instanță belgiană a decis că cele două state trebuie să își respecte obligațiile contractuale.
Potrivit Reuters, Polonia și România au fost obligate să preia doze Pfizer în valoare totală de 1,9 miliarde de euro. Pentru România, valoarea este de aproximativ 600 de milioane de euro. Instanța a respins argumentele legate de schimbarea contextului pandemic.
Situația a devenit și mai apăsătoare în iulie 2026, după ce litigiul a ajuns în faza de executare. Obligațiile de plată ale statului român au ajuns la peste 3,4 miliarde de lei și aproape 18,6 milioane de euro, prin acumularea dobânzilor și a costurilor de recuperare.
Pentru bugetul public, această sumă nu este o dispută contabilă abstractă. Ea înseamnă bani care ar fi putut merge către spitale, investiții medicale, programe de prevenție sau infrastructură sanitară.
Ancheta DNA și întrebarea răspunderii
În paralel, achizițiile de vaccinuri au ajuns și în atenția DNA. În noiembrie 2023, procurorii anticorupție au cerut aprobarea începerii urmăririi penale față de fostul premier Florin Cîțu și foștii miniștri ai Sănătății Vlad Voiculescu și Ioana Mihăilă, într-un dosar privind achiziția de vaccinuri anti-COVID.
Procurorii susțin că, în perioada ianuarie-mai 2021, ar fi fost contractate peste 52 de milioane de doze suplimentare, deși România avea deja doze contractate anterior. Prejudiciul invocat de DNA depășește un miliard de euro. Acestea sunt acuzațiile procurorilor, iar persoanele vizate beneficiază de prezumția de nevinovăție.
Dosarul penal și procesul civil cu Pfizer nu sunt același lucru. Primul vizează posibila răspundere penală a unor foști decidenți. Al doilea privește obligațiile contractuale ale statului român față de companie. Împreună, însă, cele două dosare arată aceeași zonă vulnerabilă: decizii luate rapid, în pandemie, cu impact bugetar uriaș și cu o trasabilitate publică încă incompletă.
Problema nu este vaccinarea, ci felul în care s-au luat deciziile
Scandalul achizițiilor nu ar trebui folosit pentru a contesta utilitatea vaccinurilor anti-COVID. Vaccinarea a redus riscul de forme severe și a fost una dintre măsurile care au ajutat sistemele sanitare să iasă din faza critică a pandemiei. Chiar raportul Curții de Conturi Europene notează că, până la finalul lui 2021, aproape 952 de milioane de doze fuseseră livrate statelor membre, iar 80% din populația adultă a UE era vaccinată complet.
Întrebarea legitimă este alta: cum au fost luate deciziile de cumpărare, câte analize au existat în spatele lor, cine a calculat necesarul, cine a evaluat riscul ca cererea să scadă și cine avea obligația să spună „nu” atunci când comenzile deveneau disproporționate.
În criză, decidenții pot greși estimările. Dar tocmai pentru deciziile luate în criză ar trebui să existe documente clare, răspundere instituțională și proceduri care să arate de ce s-a ales o variantă și nu alta.
Lecția de după nota de plată
Cazul vaccinurilor anti-COVID arată cât de periculoasă poate deveni combinația dintre urgență, contracte rigide, presiune politică și lipsă de transparență. La nivel european, discuțiile despre contractele din pandemie continuă. În 2024, Tribunalul UE a criticat Comisia Europeană pentru accesul limitat acordat publicului la contractele de achiziție, iar în 2026 un avocat general al Curții de Justiție a UE a recomandat respingerea apelului Comisiei în acest dosar, potrivit Reuters.
Pentru România, miza este mai concretă: cine plătește, din ce bani și ce se întâmplă cu răspunderea celor care au participat la decizii. Documentele publicate acum nu închid cazul, dar îl așază într-o ordine mai clară. Arată că achizițiile au avut un circuit instituțional, că premierul avea un rol central în aprobare și că, în 2023, statul a ratat o fereastră de renegociere care, deși costisitoare, ar fi putut limita pierderile.
Factura finală a pandemiei nu se măsoară doar în doze comandate și procese pierdute. Se măsoară și în capacitatea statului de a explica, cu documente, cum a ajuns să ia decizii de miliarde.
