Ştim şi facem diferenţa între bine şi rău. Când greşim recunoaştem asta şi ne cerem scuze. Sau poate că nu… Poate că am renunţat să ne asumăm greşelile într-o societate în care lauda de sine e la putere.
O astfel de societate riscă să slăbească însă din punct de vedere moral. Am renunţat la obiceiul spovedaniei şi n-am găsit o altă metodă pentru mărturisirea greşelilor.
Studiile arată însă beficiul unui astfel de demers. Cercetătorii au arătat că oameni care şi-au mărturisit comportamentul incorect au făcut ulterior efortul de a greşi mai puţin şi s-au implicat mai mult în activităţi morale.
Prin urmare, nu e doar suficient să ştim ce e bine şi ce e rău, ci trebuie să conştientizăm şi să transpunem în comportamentul cotidian acest lucru.
Din perspectivă religioasă, recunoaşterea greşelii, a păcatului deci, se face prin spovedanie.
Închipuit ca ramură nesănătoasă în propriul arbore genealogic, individul păcătos poate să oprească transmiterea păcatelor urmaşilor prin spovedanie. Dezlegaţi de greşeli, păcătosul nu va mai fi ramură uscată în arborele genealogic al neamului său, spovednia fiind remediul pentru vindecarea sa, dar şi a copiilor săi.
De aici şi vorba din popor „li s-a cam pierdut neamul”, cu referire la păcatul transmis din generaţie în generaţie necurăţit şi netratat, neiertat de Dumnezeu, ceea ce duce la îndepărtarea de El.
Cu cât oamenii se spovedesc mai des, cu atât se diminuează obişnuinţa de a păcătui, se redobândeşte starea de har şi creşte disponibilitatea de a face fapte bune.
Cel care a iertat păcatele oamenilor a fost Mântuitorul Hristos, înainte de a-l vindeca pe slăbănogul de la Vitezda i-a iertat păcatele, a iertat-o pe femeia desfrânată cu condiţia să se lase de acest păcat, iar pe Cruce s-a rugat Tatălui să-i ierte pe cei ce Îl prigonesc.
Dumnezeu fiind şi om adevărat, Mântuitorul a dat această putere apostolilor Săi şi urmaşilor legitimi: episcopi, preoţi şi diaconi: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. (Ioan 20,21).
