Cinci boli digestive „tăcute” care se pot agrava fără să-ți dai seama. Analizele care le depistează din timp

Din cuprinsul articolului

Polipii colonici, fibroza ficatului, steatoza hepatică, boala celiacă și esofagul Barrett se pot dezvolta mult timp fără manifestări evidente. Uneori, primele simptome apar abia când boala este avansată sau au apărut deja complicații. Dr. Aurelia Chiricuță, medic specialist gastroenterolog la Clinica DigestMed, explică cine ar trebui investigat și ce teste pot descoperi aceste afecțiuni într-un stadiu în care pot fi controlate mai ușor.

Medicina actuală pune tot mai mult accentul pe prevenție și pe identificarea cât mai timpurie a bolilor care, netratate, pot progresa spre forme severe.

În gastroenterologie și hepatologie există afecțiuni care pot rămâne mult timp fără simptome sau pot provoca manifestări atât de discrete încât persoana nu le consideră un motiv de prezentare la medic.

„În domeniul gastroenterologiei și al hepatologiei există anumite afecțiuni cvasiasimptomatice care necesită identificare precoce și management adecvat”, explică dr. Aurelia Chiricuță, medic specialist gastroenterolog la Clinica DigestMed.

Screeningul reprezintă ansamblul investigațiilor efectuate unei persoane care nu prezintă simptome, cu scopul de a descoperi o boală sau o leziune într-un stadiu incipient și de a preveni agravarea acesteia.

Screeningul nu trebuie confundat cu investigațiile diagnostice. Dacă o persoană are deja sânge în scaun, dificultăți la înghițire, anemie, scădere inexplicabilă în greutate, icter sau dureri persistente, investigațiile nu mai sunt făcute doar preventiv, ci pentru identificarea cauzei unor simptome.

1. Polipii colonici nu provoacă, de obicei, simptome

Polipii colonici sunt excrescențe care se dezvoltă la suprafața mucoasei intestinului gros.

Cei mai mulți provin din stratul superficial al peretelui colonului, numit mucoasă. Mai rar, unele formațiuni pot avea originea în straturile mai profunde, precum submucoasa sau stratul muscular.

Printre cele mai frecvente tipuri de polipi ai mucoasei se află:

adenoamele;
polipii hiperplastici;
leziunile serate.

Leziunile serate au fost recunoscute mai recent drept o categorie importantă de leziuni precursoare. Unele dintre ele pot evolua către cancer printr-o cale biologică diferită de cea a adenoamelor clasice.

„Polipii colonici nu dau simptome dacă sunt de dimensiuni mici”, precizează dr. Aurelia Chiricuță.

O persoană poate avea unul sau mai mulți polipi ani întregi fără să simtă nimic.

Polipii de dimensiuni mai mari, uneori de câțiva centimetri, pot sângera. Pierderea poate fi vizibilă în scaun, dar adesea este atât de mică încât nu poate fi observată cu ochiul liber.

În timp, sângerarea ocultă poate duce la:

deficit de fier;
anemie;
oboseală;
slăbiciune;
paloare;
dificultăți de respirație la efort.

Mai rar, polipii foarte mari pot produce modificarea tranzitului intestinal sau pot contribui la obstrucție.

De ce sunt periculoși polipii

Principalul risc este transformarea unor polipi în cancer colorectal.

Formularea potrivit căreia orice cancer de colon pornește obligatoriu dintr-un polip trebuie nuanțată. Majoritatea cancerelor colorectale se dezvoltă din leziuni precursoare, în special adenoame și leziuni serate, dar nu fiecare cancer urmează o succesiune clasică și nu orice polip se va transforma malign.

Procesul de transformare poate dura ani. Tocmai această evoluție lentă oferă o oportunitate importantă: identificarea și îndepărtarea polipului înainte ca acesta să devină cancer.

Institutul Național al Cancerului din SUA arată că îndepărtarea polipilor adenomatoși reduce riscul apariției cancerului colorectal.

De la ce vârstă începe screeningul colorectal

Cancerul colorectal este unul dintre cele mai frecvente tipuri de cancer la nivel mondial.

Numeroase ghiduri internaționale recomandă începerea screeningului la 45 de ani pentru adulții cu risc mediu, adică pentru persoanele fără simptome, fără antecedente personale de cancer sau polipi avansați și fără un risc familial ori genetic ridicat.

Recomandările US Preventive Services Task Force prevăd screeningul adulților cu vârste cuprinse între 45 și 75 de ani. Alegerea metodei și intervalul depind de test, de istoricul persoanei și de sistemul medical în care este realizată evaluarea.

Programele naționale și criteriile de acces pot varia între țări, astfel încât medicul de familie sau gastroenterologul trebuie să precizeze ce variantă este disponibilă și potrivită.

Colonoscopia permite și depistarea, și îndepărtarea polipilor

Dr. Aurelia Chiricuță descrie colonoscopia drept investigația de referință, deoarece medicul poate vedea direct interiorul colonului.

În timpul procedurii pot fi:

identificați polipii;
îndepărtați în aceeași ședință;
prelevate biopsii;
detectate tumori în stadii timpurii;
observate inflamații sau alte modificări ale mucoasei.

Polipii rezecați sunt examinați la microscop. Rezultatul histopatologic arată tipul leziunii, dimensiunea, gradul de displazie și dacă îndepărtarea a fost completă.

Intervalul până la următoarea colonoscopie depinde de aceste caracteristici. O persoană cu un polip mic și cu risc redus poate primi altă recomandare decât cineva cu mai multe adenoame, o leziune mare sau displazie avansată.

Alte metode de screening

Colonoscopia nu este singura variantă pentru persoanele cu risc mediu.

Alte opțiuni pot include:

testul imunochimic fecal, numit FIT;
testarea hemoragiilor oculte din scaun;
teste fecale care analizează sângele și markeri moleculari;
colonografia CT, numită și colonoscopie virtuală;
în anumite sisteme, sigmoidoscopia flexibilă.

Un test pozitiv din scaun nu stabilește diagnosticul de cancer, dar trebuie urmat de colonoscopie.

Colonografia CT poate detecta polipi și tumori, însă nu permite îndepărtarea lor în timpul aceleiași investigații. Dacă este găsită o leziune suspectă, pacientul va avea nevoie ulterior de colonoscopie.

Cine trebuie investigat mai devreme

Screeningul poate începe înainte de 45 de ani la persoanele cu risc crescut.

Din această categorie fac parte:

rudele de gradul întâi ale pacienților cu cancer colorectal;
rudele pacienților cu polipi avansați;
membrii familiilor cu sindroame polipozice ereditare;
persoanele cu sindrom Lynch;
pacienții cu boli inflamatorii intestinale;
persoanele cu antecedente de polipi;
pacienții care au avut anterior cancer colorectal;
persoanele cu anumite sindroame genetice.

Momentul exact depinde de vârsta la care a fost diagnosticată ruda, de numărul rudelor afectate și de tipul afecțiunii ereditare.

În anumite familii, screeningul poate începe cu zece ani înaintea vârstei la care a fost diagnosticată cea mai tânără rudă sau chiar mult mai devreme, conform recomandării geneticianului și gastroenterologului.

2. Fibroza hepatică avansată și ciroza pot evolua „în tăcere”

O altă afecțiune care, după cum spune dr. Aurelia Chiricuță, „nu țipă” este fibroza hepatică. Chiar și ciroza poate fi discretă în faza compensată.

Fibroza hepatică reprezintă acumularea excesivă de țesut cicatricial în ficat, după agresarea și distrugerea repetată a celulelor hepatice.

Țesutul sănătos este înlocuit progresiv cu fibre de colagen. Pe măsură ce procesul avansează, arhitectura ficatului se modifică, organul devine mai rigid, iar circulația sângelui prin ficat este îngreunată.

Fibroza este clasificată frecvent în patru stadii:

F1 – fibroză ușoară;
F2 – fibroză semnificativă;
F3 – fibroză avansată;
F4 – ciroză.

Sistemul de stadializare poate varia în funcție de boala hepatică și de metoda folosită.

Cele mai frecvente cauze

Printre agresorii hepatici importanți se numără:

consumul îndelungat și semnificativ de alcool;
infecția cronică cu virusul hepatitic B;
infecția cu virusul hepatitic C;
inflamația produsă de steatoza hepatică;
hepatita autoimună;
bolile colestatice;
anumite afecțiuni genetice sau metabolice;
unele medicamente și substanțe toxice.

Hepatita C poate fi în prezent vindecată în majoritatea cazurilor prin tratament antiviral, dar persoanele care au dezvoltat deja fibroză avansată pot avea nevoie în continuare de supraveghere.

În hepatita B, tratamentul poate controla multiplicarea virusului și reduce riscul de progresie, fără să elimine întotdeauna complet infecția.

Simptomele pot fi subtile sau pot lipsi

Pacienții cu hepatită cronică ori fibroză pot prezenta:

oboseală persistentă;
lipsa poftei de mâncare;
disconfort în partea dreaptă a abdomenului;
greață;
urină mai închisă la culoare;
colorarea galbenă a ochilor sau pielii.

Totuși, icterul și urina foarte închisă pot indica deja o afectare hepatică semnificativă sau un episod acut și necesită evaluare rapidă.

Mulți pacienți cu fibroză avansată nu au manifestări evidente. Analizele hepatice pot fi uneori doar ușor modificate sau chiar apropiate de normal, motiv pentru care absența simptomelor și a transaminazelor foarte crescute nu exclude boala.

Primele investigații

Evaluarea începe, de regulă, cu analize de sânge, care pot include:

ALT și AST;
GGT;
fosfatază alcalină;
bilirubină;
albumină;
INR;
hemoleucogramă și trombocite;
teste pentru hepatitele virale;
analize metabolice sau autoimune, după caz.

Ulterior, medicul poate recomanda ecografie abdominală.

Ecografia poate evidenția:

steatoză;
modificarea structurii ficatului;
splină mărită;
dilatarea venei porte;
ascită;
formațiuni hepatice;
semne indirecte de ciroză.

O ecografie aparent normală nu exclude însă fibroza, mai ales în stadiile timpurii.

Evaluarea fibrozei nu presupune întotdeauna biopsie

„Orice pacient diagnosticat cu o boală cronică de ficat trebuie evaluat printr-un test de fibroză hepatică, pentru a estima gradul de rigidizare a ficatului”, explică dr. Aurelia Chiricuță.

Printre metodele neinvazive se află:

FibroScan, bazat pe elastografie tranzitorie;
elastografia hepatică shear-wave;
scorurile calculate din analize, precum FIB-4;
teste sanguine complexe, precum FibroTest sau FibroMax.

AASLD recomandă folosirea testelor neinvazive pentru evaluarea fibrozei și selectarea pacienților care au nevoie de investigații suplimentare ori de consult hepatologic.

Rezultatul trebuie interpretat în context. Inflamația acută, congestia ficatului, consumul recent de alcool, obezitatea și alți factori pot influența măsurarea rigidității.

În cazurile neclare, medicul poate recomanda investigații suplimentare sau biopsie hepatică.

De ce este importantă depistarea fibrozei

Identificarea fibrozei permite:

tratarea cauzei;
oprirea consumului de alcool;
tratarea hepatitei virale;
controlul diabetului și al greutății;
reducerea riscului de ciroză;
monitorizarea complicațiilor;
introducerea supravegherii pentru cancer hepatic, când este indicată.

Ciroza compensată poate rămâne fără simptome, dar poate evolua către ascită, hemoragie digestivă, encefalopatie, insuficiență hepatică sau cancer hepatocelular.

3. Steatoza hepatică poate progresa fără să doară

Steatoza hepatică reprezintă acumularea excesivă de grăsime în celulele ficatului.

Poate fi descrisă ecografic drept:

ușoară;
moderată;
severă.

În terminologia actuală, boala asociată factorilor metabolici este numită frecvent boală hepatică steatotică asociată disfuncției metabolice – MASLD.

Steatoza simplă poate rămâne stabilă, dar la unii pacienți apare inflamație și leziune hepatocelulară. Această formă, numită MASH, poate progresa către fibroză, ciroză și cancer hepatic.

„Este o altă afecțiune care nu dă niciun simptom, însă poate progresa spre steatohepatită și chiar ciroză dacă factorii de risc care o întrețin nu sunt abordați”, explică gastroenterologul.

Cine trebuie evaluat

Screeningul sau evaluarea țintită este importantă pentru persoanele cu:

obezitate;
diabet zaharat de tip 2;
sindrom metabolic;
dislipidemie;
hipertensiune;
enzime hepatice persistent crescute;
grăsime abdominală;
apnee obstructivă în somn;
alte semne de risc metabolic.

Persoanele cu diabet de tip 2 prezintă un risc crescut nu doar de steatoză, ci și de fibroză avansată.

AASLD recomandă ca pacienții cu steatoză identificată imagistic sau cu factori metabolici importanți să fie evaluați pentru riscul de fibroză, inițial prin metode neinvazive precum FIB-4, urmate la nevoie de elastografie.

Ecografia poate identifica grăsimea, dar nu stabilește întotdeauna gravitatea

Dr. Aurelia Chiricuță indică ecografia abdominală drept investigație folosită pentru identificarea steatozei.

Ecografia este accesibilă și poate arăta un ficat cu ecogenitate crescută. Are însă limite:

poate rata steatoza ușoară;
este mai dificilă la persoanele cu obezitate;
nu diferențiază sigur steatoza simplă de inflamație;
nu stabilește cu precizie gradul fibrozei;
rezultatul depinde și de experiența examinatorului.

Din acest motiv, identificarea steatozei trebuie urmată de evaluarea riscului metabolic și a fibrozei.

Analizele normale nu exclud boala

O persoană poate avea steatoză și fibroză chiar dacă transaminazele nu sunt foarte crescute.

Evaluarea nu trebuie limitată la ALT și AST. Medicul poate lua în calcul:

vârsta;
trombocitele;
diabetul;
greutatea;
circumferința abdominală;
tensiunea;
lipidele;
rezultatul elastografiei.

Tratamentul se bazează în principal pe controlul factorilor care întrețin boala:

scădere ponderală, dacă este necesară;
alimentație echilibrată;
activitate fizică;
controlul diabetului;
reducerea trigliceridelor;
evitarea alcoolului sau limitarea sa conform recomandării medicului;
tratamentul afecțiunilor asociate.

4. Boala celiacă nu mai apare întotdeauna cu diaree și slăbire

Boala celiacă este o afecțiune autoimună sistemică, declanșată de consumul de gluten la persoanele cu predispoziție genetică.

Afectează în principal intestinul subțire, unde reacția imună deteriorează vilozitățile responsabile de absorbția nutrienților.

Glutenul se găsește în:

grâu;
orz;
secară;
produsele care conțin aceste cereale.

În ultimele decenii, medicii observă tot mai rar tabloul clasic sever, cu diaree cronică, scădere ponderală pronunțată și malnutriție.

„Pacienții vin în cabinet cu simptome subtile, cum sunt balonarea și oboseala persistentă. La unii pacienți, singurul test de sânge modificat este anemia prin lipsă de fier”, precizează dr. Aurelia Chiricuță.

Manifestările pot fi digestive sau extradigestive

Boala poate provoca:

balonare;
diaree sau constipație;
dureri abdominale;
oboseală;
anemie feriprivă;
deficit de vitamine;
osteopenie sau osteoporoză;
afte;
infertilitate;
creșterea transaminazelor;
neuropatie;
erupția numită dermatită herpetiformă.

Unele persoane nu prezintă aproape niciun simptom digestiv.

Cine ar trebui testat pentru boala celiacă

Nu se recomandă testarea în masă a întregii populații, însă investigațiile sunt indicate persoanelor care au simptome, analize inexplicabil modificate sau un risc mai mare decât media.

Testarea trebuie luată în calcul în cazul:

anemiei prin deficit de fier fără o cauză evidentă;
diareei cronice;
balonării persistente;
scăderii inexplicabile în greutate;
deficitului de vitamine sau minerale;
osteopeniei ori osteoporozei premature;
transaminazelor persistent crescute;
infertilității fără explicație;
dermatitei herpetiforme;
rudelor de gradul întâi ale pacienților cu boală celiacă;
diabetului zaharat de tip 1;
bolilor tiroidiene autoimune;
altor afecțiuni autoimune asociate.

Ghidul Colegiului American de Gastroenterologie privind boala celiacă recomandă identificarea activă a bolii în rândul persoanelor cu simptome, semne sau afecțiuni asociate, nu screeningul general al tuturor adulților.

Diagnosticul începe prin teste din sânge

Investigarea bolii celiace începe, de regulă, prin dozarea anticorpilor specifici.

Cel mai frecvent sunt recomandați:

anticorpii anti-transglutaminază tisulară de tip IgA;
imunoglobulina A totală;
în anumite situații, anticorpi anti-endomisium;
teste de tip IgG, dacă persoana are deficit de IgA;
anticorpi antipeptide de gliadină deamidată, în cazurile selectate.

Testele trebuie efectuate în timp ce persoana încă mănâncă gluten.

Dacă pacientul începe dieta fără gluten înaintea analizelor, nivelul anticorpilor poate scădea, mucoasa intestinală poate începe să se refacă, iar rezultatele pot deveni fals negative.

Din acest motiv, eliminarea glutenului „de probă” înaintea evaluării gastroenterologice poate întârzia sau complica diagnosticul.

Confirmarea se face prin endoscopie și biopsii

„Investigarea bolii începe prin efectuarea unor anticorpi din sânge, urmată de endoscopie digestivă superioară cu recoltarea de biopsii din duoden pentru confirmarea bolii”, explică dr. Aurelia Chiricuță.

În timpul endoscopiei, medicul introduce un tub flexibil prin gură până la nivelul stomacului și al primei porțiuni a intestinului subțire.

Sunt recoltate mai multe fragmente mici de țesut din duoden, inclusiv din bulbul duodenal și din porțiunea distală. Examinarea microscopică poate evidenția:

aplatizarea vilozităților;
creșterea numărului de limfocite;
hiperplazia criptelor;
alte modificări caracteristice bolii celiace.

Ghidul ACG din 2023 recomandă endoscopie digestivă superioară cu biopsii duodenale multiple pentru confirmarea diagnosticului la adulții la care există suspiciune de boală celiacă.

Există situații speciale, mai ales la copii, în care diagnosticul poate fi stabilit fără biopsie după criterii stricte. La adulți, biopsia rămâne în general metoda standard de confirmare.

Testele genetice pot exclude boala în unele situații

Majoritatea persoanelor cu boală celiacă prezintă variantele genetice HLA-DQ2 sau HLA-DQ8.

Prezența lor nu confirmă diagnosticul, deoarece apar și la numeroase persoane sănătoase. Absența ambelor face însă boala celiacă foarte puțin probabilă.

Testarea genetică poate fi utilă atunci când:

pacientul a început deja dieta fără gluten;
analizele și biopsiile oferă rezultate contradictorii;
diagnosticul vechi nu este bine documentat;
trebuie exclusă boala la o persoană cu risc.

Nu este necesară de rutină în fiecare caz.

Dieta fără gluten nu trebuie începută fără diagnostic

Dacă boala este confirmată, tratamentul constă în excluderea pe viață a glutenului din alimentație.

Trebuie eliminate alimentele care conțin grâu, orz și secară. Ovăzul poate fi consumat numai dacă nu este contaminat și dacă este tolerat, conform recomandării specialistului.

Dieta presupune mai mult decât renunțarea la pâine și paste. Glutenul poate apărea în:

sosuri;
mezeluri;
supe instant;
produse pane;
dulciuri;
suplimente;
unele medicamente;
alimente contaminate în timpul preparării.

O dietă restrictivă începută fără diagnostic poate provoca deficite nutritive și poate face imposibilă confirmarea ulterioară a bolii.

De ce este importantă depistarea unei forme aparent ușoare

Netratată, boala celiacă poate duce la:

anemie;
osteoporoză;
deficit de vitamine și minerale;
infertilitate;
tulburări neurologice;
afectarea calității vieții;
malnutriție;
rar, anumite forme de limfom intestinal sau cancer al intestinului subțire.

Riscul individual al acestor complicații este redus, dar crește în cazul expunerii îndelungate și al bolii netratate.

După diagnostic, pacientul trebuie urmărit prin evaluarea simptomelor, analizelor, deficitului nutrițional și respectării dietei.

5. Esofagul Barrett poate evolua fără simptome proprii

Esofagul Barrett reprezintă modificarea mucoasei din porțiunea inferioară a esofagului, cel mai frecvent ca urmare a expunerii repetate la refluxul gastroesofagian.

Mucoasa normală a esofagului este alcătuită din celule scuamoase. În esofagul Barrett, aceasta este înlocuită cu o mucoasă de tip intestinal, mai rezistentă la acid, dar care prezintă un potențial de transformare malignă.

Afecțiunea nu produce, de regulă, simptome diferite de cele ale refluxului.

Pacientul poate prezenta:

arsuri retrosternale;
regurgitații;
gust acid sau amar;
tuse;
răgușeală;
senzație de nod în gât;
durere toracică noncardiacă.

Unii pacienți nu au însă simptome evidente, chiar dacă modificarea mucoasei este deja prezentă.

De ce este urmărit esofagul Barrett

Esofagul Barrett este o leziune premalignă asociată cu un risc crescut de adenocarcinom esofagian.

Riscul anual de transformare în cancer pentru esofagul Barrett fără displazie este redus, în general sub 0,5% pe an. Aceasta înseamnă că majoritatea persoanelor cu Barrett nu vor dezvolta cancer esofagian.

Totuși, deoarece adenocarcinomul esofagian poate fi agresiv și este adesea diagnosticat târziu, pacienții cu Barrett confirmat sunt incluși în programe de supraveghere.

Riscul crește dacă biopsiile arată:

displazie de grad scăzut;
displazie de grad înalt;
modificări suspecte pentru cancer incipient.

Cine ar trebui evaluat prin endoscopie

„Pacienții eligibili pentru evaluare sunt cei cu istoric familial de cancer esofagian, cei care au efectuat gastric sleeve și pacienții cu boală de reflux gastroesofagian care prezintă anumiți factori de risc”, explică dr. Aurelia Chiricuță.

Factorii importanți includ:

vârsta de peste 50 de ani;
sexul masculin;
rasa albă;
obezitatea, mai ales abdominală;
fumatul actual sau în antecedente;
refluxul gastroesofagian cronic;
o rudă de gradul întâi cu esofag Barrett sau adenocarcinom esofagian;
antecedente de gastrectomie longitudinală de tip gastric sleeve.

Ghidul Societății Americane pentru Endoscopie Gastrointestinală privind refluxul gastroesofagian, elaborat de M. Desai și colaboratorii săi, recomandă endoscopia digestivă superioară la pacienții cu simptome de alarmă și o sugerează celor cu mai mulți factori de risc pentru esofagul Barrett sau cu antecedente de gastric sleeve.

Nu se recomandă endoscopia de screening tuturor persoanelor care au avut ocazional arsuri.

Decizia depinde de durata refluxului, vârstă, sex, greutate, fumat și istoricul familial.

Gastric sleeve poate favoriza refluxul

Gastrectomia longitudinală, cunoscută drept gastric sleeve, reduce volumul stomacului, dar poate favoriza apariția sau agravarea refluxului la unii pacienți.

Din acest motiv, ghidurile recente recomandă o atenție specială acordată simptomelor de reflux și modificărilor esofagiene după această operație.

Chiar și pacienții fără simptome intense pot necesita endoscopie, în funcție de istoricul individual și de recomandarea echipei bariatrice sau gastroenterologului.

Diagnosticul se confirmă prin biopsii

În timpul endoscopiei, medicul examinează joncțiunea dintre esofag și stomac.

Zonele de mucoasă modificată pot avea o culoare și o textură diferite. Aspectul endoscopic ridică suspiciunea, dar diagnosticul trebuie confirmat prin examinarea microscopică a biopsiilor.

Fragmentele de țesut sunt analizate pentru a identifica:

metaplazia intestinală;
absența sau prezența displaziei;
gradul displaziei;
eventuale focare de cancer incipient.

Biopsiile trebuie prelevate sistematic, deoarece displazia poate fi prezentă numai în zone mici.

Cât de des se repetă endoscopia

„Dacă diagnosticul este confirmat prin examinarea la microscop a biopsiilor esofagiene, se impune urmărire endoscopică la câțiva ani”, precizează dr. Aurelia Chiricuță.

Intervalul depinde de:

lungimea segmentului de Barrett;
prezența displaziei;
calitatea examinării inițiale;
vârsta și starea pacientului;
alți factori de risc.

În cazul esofagului Barrett fără displazie, endoscopia este recomandată, de regulă, la intervale de trei până la cinci ani, în funcție de lungimea segmentului și de ghidul aplicat.

Colegiul American de Gastroenterologie menționează că monitorizarea Barrettului fără displazie este făcută, de obicei, la trei-cinci ani, dar intervalul trebuie individualizat.

Displazia de grad scăzut necesită confirmarea diagnosticului de către un anatomopatolog cu experiență și poate impune tratament endoscopic sau supraveghere mai frecventă.

Displazia de grad înalt și cancerul superficial pot fi tratate, în multe cazuri, prin metode endoscopice înainte ca boala să pătrundă profund în peretele esofagului.

Supravegherea poate depista cancerul într-un stadiu tratabil

Scopul endoscopiilor repetate nu este eliminarea completă a riscului, ci identificarea displaziei sau a cancerului într-un stadiu în care tratamentul este mai puțin agresiv.

Leziunile incipiente pot fi tratate prin:

rezecție endoscopică a mucoasei;
disecție endoscopică submucoasă în cazurile selectate;
ablație prin radiofrecvență;
alte metode ablative;
intervenție chirurgicală, dacă boala este mai avansată.

Tratamentul refluxului cu inhibitori ai pompei de protoni poate reduce simptomele și expunerea acidă, dar nu garantează dispariția Barrettului și nu înlocuiește supravegherea.

Simptomele de alarmă impun endoscopie, nu screening de rutină

Persoanele cu reflux trebuie să solicite evaluare medicală dacă apar:

dificultate la înghițire;
durere la înghițire;
senzația că mâncarea se blochează;
scădere inexplicabilă în greutate;
vărsături persistente;
sânge în vărsături;
scaun negru;
anemie prin deficit de fier;
durere toracică persistentă.

În asemenea situații, endoscopia nu mai este doar o investigație preventivă, ci una necesară pentru clarificarea unor semne potențial grave.

Screeningul nu înseamnă efectuarea tuturor investigațiilor de către toată lumea

Cele cinci afecțiuni prezentate nu necesită același tip de screening și nu justifică efectuarea anuală a colonoscopiei, endoscopiei sau elastografiei la orice persoană sănătoasă.

Investigațiile sunt alese în funcție de:

vârstă;
simptome;
antecedente familiale;
greutate;
diabet;
consum de alcool;
analize;
tratamente;
boli asociate;
intervenții chirurgicale anterioare.

Un test inutil poate produce costuri, anxietate, rezultate fals pozitive și proceduri suplimentare.

În același timp, absența simptomelor nu trebuie folosită drept argument pentru ignorarea screeningului recomandat în funcție de vârstă sau risc.

Analizele uzuale nu exclud toate bolile digestive

O hemoleucogramă și câteva analize hepatice normale nu pot exclude:

polipii colonici;
esofagul Barrett;
boala celiacă;
fibroza hepatică timpurie;
steatoza ușoară.

Fiecare afecțiune are investigații specifice.

De exemplu:

polipii sunt depistați prin colonoscopie sau alte teste de screening colorectal;
fibroza este estimată prin scoruri, elastografie ori teste dedicate;
boala celiacă necesită anticorpi și, de regulă, biopsii;
Barrettul este identificat prin endoscopie cu biopsii.

Prevenția trebuie adaptată riscului individual

Un adult fără simptome și fără factori de risc ar trebui să discute cu medicul despre screeningul colorectal în jurul vârstei de 45 de ani, conform ghidurilor internaționale și programelor disponibile.

O persoană cu diabet, obezitate sau sindrom metabolic poate avea nevoie de evaluarea steatozei și a fibrozei hepatice.

Un pacient cu anemie prin deficit de fier trebuie investigat pentru pierderi digestive și boală celiacă, nu doar tratat repetat cu fier fără identificarea cauzei.

O persoană cu reflux cronic și mai mulți factori de risc poate avea indicație de endoscopie pentru depistarea esofagului Barrett.

„Scopul screeningului este identificarea bolii într-un stadiu precoce, înainte ca aceasta să se agraveze”, subliniază dr. Aurelia Chiricuță.

Polipii colonici pot fi îndepărtați înainte să devină maligni. Fibroza hepatică poate fi încetinită sau chiar ameliorată prin tratarea cauzei. Steatoza poate fi controlată prin reducerea factorilor metabolici. Boala celiacă răspunde la dieta fără gluten, iar esofagul Barrett poate fi supravegheat pentru depistarea modificărilor precanceroase.

Absența durerii nu este întotdeauna echivalentă cu absența bolii. Pentru afecțiunile digestive care evoluează discret, istoricul familial, vârsta și factorii de risc pot fi la fel de importanți ca simptomele.

Acest articol are un rol informativ și nu înlocuiește sfaturile medicului. Pentru orice decizie privind tratamentul, consultați un specialist.