Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Din cuprinsul articolului
La data de 19 iulie 1931, se stingea din viață la București Nicolae Constantin Paulescu, una dintre cele mai luminate minți ale medicinei românești, dar și una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei interbelice. La aproape un secol de la moartea sa, personalitatea lui Paulescu rămâne profund scindată în memoria colectivă: pe de o parte, savantul de geniu a cărui operă de pionierat a deschis drumul către salvarea a milioane de bolnavi de diabet; pe de altă parte, ideologul extremist care a co-fondat mișcări radicale și a promovat un discurs antisemit de o duritate extremă.
Într-o analiză amplă a vieții sale, se dezvăluie profilul unui om al paradoxurilor absolute: medicul de o generozitate exemplară față de pacienți, indiferent de etnie, dar politicianul care a pus bazele primei formațiuni politice europene ce a adoptat zvastica ca simbol oficial.
Ascensiunea unui geniu: De la Calea Moșilor la elitele Parisului
Născut la 8 noiembrie 1869 în București, în mahalaua Răzvan de pe Calea Moșilor, Nicolae Paulescu a fost fiul unui negustor înstărit, Costache Paulescu, și al Mariei Dancovici. Încă din timpul studiilor la Gimnaziul „Mihai Bravul” (Liceul Mihai Viteazul), tânărul a manifestat o înclinație extraordinară pentru științele exacte, fizică, chimie și limbi clasice.
Adevărata sa formare intelectuală s-a desăvârșit însă la Paris, unde a plecat în 1888 pentru a studia medicina. Inteligența sa sclipitoare l-a propulsat rapid în elita medicală franceză. A devenit extern (1891–1894) și apoi intern (1894–1897) la prestigiosul spital Hôtel-Dieu, lucrând îndeaproape cu profesorul Étienne Lancerelita medicală francezăeaux, un ilustru clinician care a fost primul care a sugerat că diabetul își are originea într-o afecțiune a pancreasului.
La Paris, Paulescu nu s-a mulțumit cu titlul de doctor în medicină obținut în 1897. A urmat în paralel cursuri de biochimie și fiziologie la Facultatea de Științe, obținând încă două doctorate în științe (în 1899 și 1901). Înainte de a împlini 32 de ani, Paulescu era deja co-autor, alături de mentorul său Lancereaux, al unui tratat masiv de medicină și nosologie.
Dincolo de insulină: O listă impresionantă de priorități medicale
Deși numele său este legat universal de izolarea hormonului antidiabetic, activitatea științifică a lui Paulescu cuprinde peste 20 de priorități medico-chirurgicale majore la nivel mondial, documentate de specialiști precum prof. univ. dr. Constantin Ionescu-Târgoviște.
Printre acestea se numără:
-
Chirurgia hipofizei (1906): Paulescu a conceput o metodă originală, de pionierat, de extirpare a hipofizei pe cale trans-temporală la câine, tehnică aplicată ulterior cu succes la om. Această inovație l-a inspirat direct pe celebrul neurochirurg american Harvey Cushing.
-
Studiul coagulării sângelui (1897): A demonstrat că sângele obținut din vena suprahepatică se coagulează în același timp cu cel din vena portă sau din venele periferice.
-
Oncologia timpurie (1898): A susținut teoria „specificității celulare în cancere”, demonstrând că tumorile se dezvoltă strict din celulele țesutului în care apar, demontând teoria vremii privind „indiferența celulară”.
-
Tratamentul anevrismelor (1898): A elaborat o metodă de tratament a anevrismului aortic prin utilizarea injecțiilor subcutanate cu colagen (gelatină) steril.
Cursa pentru Insulină: Pancreina și marea nedreptate de la Stockholm
În anul 1900, mânat de patriotism, Paulescu a refuzat oferte strălucite în Franța și s-a întors în țară ca profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din București. Aici a reluat cercetările privind metabolismul glucidelor. În 1916, a reușit să izoleze un principiu activ antidiabetic din pancreas, pe care l-a numit pancreină. Injectat la câinii diabetici, extractul său a readus temporar glicemia la normal.
Războiul și mobilizarea sa în armată au întrerupt cercetările. Ulterior, în iulie și august 1921, Paulescu a publicat rezultatele sale incontestabile în patru comunicări la Societatea de Biologie și într-un articol detaliat în prestigioasa revistă Archives Internationales de Physiologie. În aprilie 1922, el primea din partea Ministerului Industriei și Comerțului din România brevetul de invenție nr. 6255 pentru „Pancreina și procedeul său de fabricare”.
Descoperirile sale au devansat cu 8-10 luni anunțul cercetătorilor canadieni Frederick Banting și Charles Best din Toronto. Cu toate acestea, în 1923, Comitetul Nobel i-a recompensat pe Banting și pe John Macleod cu Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină. Canadienii au citat parțial opera lui Paulescu, însă, dintr-o eroare gravă de traducere a textului în limba franceză (interpretând expresia „non plus” ca însemnând că injecțiile savantului român nu ar fi avut efect), au negat valoarea cercetărilor sale.
Deși extractul lui Paulescu (apos) conținea încă impurități ce îl făceau greu de utilizat pe termen lung la om, iar biochimistul canadian James B. Collip a fost cel care a reușit purificarea clinică eficientă cu alcool și eter în decembrie 1921, prioritatea experimentală a lui Paulescu a fost incontestabilă.
În 1969, în urma unei campanii internaționale pornite de fiziologul scoțian Ian Murray, prof. A.W.K. Tiselius, vicepreședinte al Fundației Nobel, a recunoscut public meritele de pionierat ale lui Paulescu. Drept reparație istorică morală, în anul 1990, Academia Română l-a numit membru post-mortem.
„A trăit ca un mucenic”: Credința și fiziologia filosofică
Din punct de vedere personal și spiritual, Nicolae Paulescu a fost un om de o profundă trăire creștin-ortodoxă. În timp ce curentul științific din epocă înclina puternic spre materialism și darwinism, Paulescu a rămas un anti-darwinist convins, intrând în polemici celebre cu evoluționiștii români ai vremii, precum Dimitrie Voinov.
Prin volumele sale de „Fiziologie filosofică” (Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie), savantul a încercat să demonstreze pe cale experimentală că viața nu este doar materie în mișcare, ci este condusă de o cauză primară nematerială, înțeleaptă și unică: Dumnezeu.
Ca medic practician la Spitalul St. Vincent de Paul, Paulescu era descris ca având o blândețe mistică, oferind consultații gratuite celor săraci și tratându-și pacienții cu un devotament absolut. La moartea sa, în 1931, peste 30.000 de oameni l-au condus pe ultimul drum, iar marele istoric Nicolae Iorga scria cuvinte memorabile:
„Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, a înfățişat în chipul cel mai expresiv pe învățatul român… A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape pentru ca revelația să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui.”
Partea întunecată: Ideologul antisemitismului radical
Cu toate acestea, istoria nu poate ignora cealaltă fațetă a lui Nicolae Paulescu. În plan politic, concepțiile sale au aparținut extremei drepte radicale. Paulescu nu a fost doar un simpatizant, ci un doctrinar activ și un militant al unui antisemitism feroce, publicând numeroase scrieri cu caracter rasist și discriminatoriu.
În anul 1922, alături de Alexandru C. Cuza, Paulescu a înființat Uniunea Națională Creștină — primul partid politic din Europa care a adoptat în mod oficial zvastica ca simbol. Ulterior, în 1923, formațiunea s-a transformat în Liga Apărării Naționale Creștine (LANC), Paulescu devenind vicepreședinte la nivel național și șef al filialei Ilfov, păstrând zvastica neagră imprimată în mijlocul tricolorului românesc.
Această moștenire ideologică toxică continuă să îi umbrească recunoașterea internațională. În anul 2005, după o analiză profundă a textelor sale politice, Federația Internațională de Diabet (IDF) a decis să refuze orice asociere cu numele său și să interzică decernarea de premii „Nicolae Paulescu” la congresele internaționale.
Un dublu standard istoric și dezbaterile contemporane
Păstrarea sau eliminarea lui Paulescu din panteonul științei universale ridică adesea dezbateri aprinse cu privire la „dublul standard” aplicat în istoriografia occidentală. Susținătorii memoriei sale științifice subliniază faptul că savanți occidentali cu trecut nazist la fel de întunecat sau chiar implicați în experimente monstruoase pe cadavre furnizate de Gestapo — cum ar fi austriecii Max Clara (al cărui nume îl poartă și azi „celulele Clara” în histologie) sau Eduard Pernkopf (autorul unui atlas anatomic celebru) — sunt în continuare citați și recunoscuți în manualele internaționale.
În România, tensiunea din jurul numelui său a răbufnit inclusiv în anul 2021, la comemorarea centenarului descoperirii insulinei organizată de Academia Română. Evenimentul, susținut inițial de personalități diverse precum Aurel Vainer (președintele de onoare al Federației Comunităților Evreiești din România), a stârnit proteste dure din partea unui grup de intelectuali care au reamintit că Paulescu a fost „autorul celui mai radical discurs antisemit cunoscut în spațiul românesc”. Sub presiunea publică națională și internațională, conducerea Academiei a anulat ulterior sesiunile omagiale programate.
Nicolae Paulescu rămâne, la decenii de la trecerea sa în eternitate, o lecție tulburătoare despre complexitatea naturii umane. El întruchipează drama unui geniu științific de o valoare inestimabilă pentru umanitate, a cărui memorie va rămâne, iremediabil, prizoniera propriilor sale rătăciri politice.
