Nicolae Steinhardt, scriitorul evreu care a trecut la creștinism în închisoare: ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”

Nicolae Steinhardt s-a născut acum 107 ani în România, într-o familie evreiască, pe 29 iulie 1912. El este autorul care ne-a dăruit o carte esențială pentru înțelegerea fenomenului românesc și creștin în secolul al XX-lea: Jurnalul Fericirii.

Jurnalul Fericirii a apărut după ce omul de cultură a trecut la creștinism, în timpul în care fusese închis în închisorile comuniste, alături de Constantin Noica și grupul său de prieteni: Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a.

Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 12 ani de muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”. Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii), potrivit Wikipedia.

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Hăituit de Securitate, cu manuscrisele confiscate, Jurnalul Fericirii a fost totuși salvat. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, o bigoterie, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. […] Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne-a chemat să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”

„Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți. Pentru cine este înzestrat cu darul înțelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talentului.”

„Datorită civismului, pe de o parte, și libertății sprijinită și limitată de morală și de credință în Dumnezeu, pe de alta, putem ieși din coșmarul stupului, organizației, dresajului, fără a cădea prostește în anarhie.”

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”).

Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii.

Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) ”