Diagnostic corect după mai mult de un an de suferință

Din cuprinsul articolului

Un caz recent readuce în atenție o realitate dureroasă din sistemul medical: femeile tinere sunt adesea trecute cu vederea când vin cu simptome greu de explicat și primesc un diagnostic corect după luni întregi de suferință. Iar uneori, așteptarea poate costa viața.

Când Emily Goldman, studentă la doar 19 ani, a început să simtă o nevoie inexplicabilă de a merge la toaletă de zeci de ori pe zi, și-a spus că exagerează. Consuma multă apă, mâncarea de la cămin era probabil prea sărată – păreau motive rezonabile. Dar disconfortul s-a amplificat, iar epuizarea fizică a devenit o constantă. Nu mai reușea să se trezească dimineața, avea dureri de cap zilnice și stări accentuate de oboseală. Cu toate astea, medicii au pus totul pe seama stresului.

Un diagnostic pripit: „prediabet” și un tratament nepotrivit

Primele analize au arătat un nivel alarmant de zahăr în sânge: 300 mg/dL – de trei ori mai mare decât limita normală. Cu toate acestea, medicul i-a spus că suferă de prediabet și i-a prescris metformin. I s-a cerut să slăbească și să facă mai mult sport. Nimeni nu a pus întrebări despre istoricul familiei (inexistent în ceea ce privește diabetul) sau despre simptomele care nu se potriveau deloc cu un diagnostic atât de superficial.

Emily avea deja o afecțiune autoimună – boala Hashimoto – iar acest detaliu ar fi trebuit să ridice semnale de alarmă. În schimb, tratamentul a agravat totul: dureri abdominale, diaree, oboseală extremă. A renunțat la pastile, dar doctorii au rămas convinși că este doar o „fază trecătoare”.

14 luni de răspunsuri vagi

Timp de peste un an, Emily a continuat să înregistreze valori mari ale glicemiei și să se lupte cu simptome tot mai severe. A ajuns să-și testeze nivelul de zahăr din sânge acasă, să elimine complet carbohidrații din alimentație și să țină un jurnal alimentar riguros. Nimic nu funcționa.

A sunat de nenumărate ori la cabinetul endocrinologului. De fiecare dată, cineva îi spunea să bea mai multă apă. Nimeni nu asculta de fapt ce spunea. Abia după luni întregi, o asistentă a realizat gravitatea situației: „Trebuie să ajungi de urgență la spital. S-ar putea să intri în cetoacidoză diabetică”.

Această complicație severă apare atunci când corpul, privat de insulină, produce cantități periculoase de cetone – acizi care pot duce la comă sau chiar deces, potrivit Centers for Disease Control and Prevention (CDC).

Diagnosticul real: diabet de tip 1

După o ultimă serie de analize, diagnosticul a fost pus clar: diabet de tip 1. Nu prediabet, nu dietă dezechilibrată, ci o afecțiune autoimună gravă care impunea tratament imediat cu insulină. Emily avea deja semne de cetoacidoză și a fost forțată să își administreze prima injecție chiar atunci, în cabinet.

„Mi-a fost teamă, am plâns, dar am fost și ușurată. Pentru prima dată, cineva mă asculta cu adevărat”, spune ea. Din acel moment, viața i s-a schimbat complet. A început tratamentul corect, s-a mutat la New York pentru un stagiu și a fost preluată de specialiștii de la Naomi Berrie Diabetes Center din cadrul Columbia University.

Cât de des se întâmplă asta? Mai des decât ne-am aștepta

Conform American Diabetes Association, aproximativ 1,45 milioane de americani trăiesc cu diabet de tip 1, iar o parte semnificativă nu are nicio rudă cu aceeași boală. Diagnosticarea greșită este o problemă frecventă, mai ales în rândul femeilor tinere, unde simptomele sunt adesea minimalizate.

Un studiu publicat în Journal of General Internal Medicine (2024) a arătat că femeile între 18 și 35 de ani au șanse cu 27% mai mari decât bărbații să primească un diagnostic greșit în cazul bolilor autoimune sau cronice cu simptome generale.

Pancreas Pals

Emily nu s-a oprit la diagnostic. În căutarea unui sens și a unui sprijin real, a lansat alături de o prietenă podcastul Pancreas Pals, dedicat celor care trăiesc cu diabet de tip 1. Podcastul a strâns mii de ascultători fideli și a devenit rapid un spațiu de informare, sprijin emoțional și empatie pentru o comunitate adesea invizibilă în discursul medical.

„Cei mai mulți dintre noi nu avem pe nimeni în familie care să fi trecut prin asta. Te simți singur, pierdut, vinovat că ceri răspunsuri”, spune Emily. Dar acum știe că întrebările ei erau justificate.