Șmecher cu legitimație: carnetul secret în Bucureștiul anilor ’50

Un „carnet de smecher” eliberat în 1952 rămâne o mostră fascinantă de istorie culturală bucureșteană, unde integritatea și iscusința erau recunoscute la propriu printr-un document oficial al unei societăți misterioase.

Conceptul de „șmecher” a evoluat de la titlu de onoare pentru degustătorii independenți la un simbol al agilității urbane moderne.

Originea termenului „șmecher”

Etimologic, cuvântul provine din germanul „schmecker”, care înseamnă „persoană cu gust rafinat”. Inițial, designa un degustător versat, care nu putea fi păcălit în afaceri cu vin.

Legenda spune că sașii din Transilvania erau înșelați de boierii olteni din Drăgășani, care îi ospătau cu vin tare pentru a-i ameți și apoi livrau vin de calitate slabă sau diluată.

Pentru a proteja afacerile, sașii au angajat un „der Schmecker”, adică o persoană lucidă care nu consuma alcool și negocia corect. Din acesta a evoluat conceptul românesc de „șmecher” ca „cel care nu poate fi păcălit”.

În timp, sensul s‑a modificat: astăzi, „șmecher” se referă frecvent la cineva istet, care se descurcă și evită dificultățile.

De la degustător la „deținător de carnet de șmecher” în Bucureștiul anilor ’50

În Bucureștiul anului 1952 există dovezi fotografice ale unui document inedit: Carnetul de Șmecher, emis de o presupusă Societate a Șmecherilor din Capitală, care atesta titularului calitatea de „mare șmecher și coscar de clasa I‑a, aprobat conform articolului 605”, potrivit descopera.ro.

„Domnul … este autorizat de Societatea Șmecherilor din București din cartierul Reg. București de a purta acest carnet de mare șmecher și coscar de clasa I-a, aprobat conform articolului…”, este textul care se poate citi pe acest carnet.

Se știe puțin despre organizarea și scopul acestei comunități, dar carnetul purta numărul înregistrării și semnătura unui „Președinte”, exemplul cel mai citat fiind G. Marian.

Prin urmare, un carnet de șmecher înseamnă să:

• ai în mână un document oficial emis de „Societatea Șmecherilor din București”
• fii recunoscut ca parte dintr‑o elită urbană de persoane considerate isteţe şi nepăcălite
• primeşti o legitimaţie cu număr, semnătură şi ştampilă care atestă rolul tău de „mare şmecher şi coscar de clasa I‑a”
• beneficiezi de o reputaţie care putea deschide uşi în cercurile comerciale sau sociale

Obţinerea carnetului nu era clar regulamentată, dar era un simbol al încrederii de sine şi al discernământului. În anumite cazuri, deţinătorii organizau întâlniri între „smecheri” pentru a schimba informaţii sau strategii de afaceri.

Șmecherii celebri din Bucureștiul anilor ’50

Nu s-au păstrat nume documentate ale unor membri celebri ai Societății Șmecherilor din anii ’50, iar cercetările disponibile nu oferă exemple concrete de persoane reale care dețineau carnetul.

Este posibil ca documentul să fi fost emis pentru persoane respectabile din mediul comercial bucureștean sau intelectual, dar fără referințe istorice clare despre identitățile acestora.

Noi perspective asupra fenomenului

• Originea termenului „șmecher” vine din germanul „schmecker”, desemnând un degustător capabil să aprecieze calitatea vinului fără a fi păcălit.
• În Bucureștiul postbelic, carnetul părea mai mult simbolic decât oficial, prin asocierea cu o societate discretă dar organizată.
• Ideea de „șmecher autorizat” a avut funcție socială, reprezentând integritate și abilitate în tranzacții comerciale.
• Conceptul s-a transformat în cultura urbană românească într‑o metaforă a agilitaţii, descurcărelii și instinctului de supraviețuire în context comunist.
• Astăzi, „șmecher” e folosit frecvent pentru cineva descurcăreț, diplomatic sau cu o reputație de înțelepciune urbană.