Din cuprinsul articolului
Regele Ferdinand, Regele României Mari și realizatorul unora dintre cele mai importante reforme ale Românie a ajuns pe tron in una dintre cele mai tumultoase perioade din punct de vedere geopolitic,. Acesta a reșind realizarea realizarea idealului românilor, crearea și recunoașterea internaționala a României Mari
În urmă cu 160 de ani, se năștea la 12 august 1865, la castelul Sigmaringen, în Germania, Ferdinand Victor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (1835-1905) și al Infantei Antonia a Portugaliei, principesă de Bragança si de Saxa-Coburg-Gotha (1845-1913), și nepot al regelui Carol I, viitor domnitor (1866-1881) și rege al României (1881-1914), sub numele de Ferdinand I, conform lucrării ”Enciclopedia șefilor de stat și de guvern ai României” (Nicolae C. Nicolescu, Ed. Meronia, 2011).
Principele Ferdinand a vizitat pentru prima dată România în 1881, cu prilejul încoronării regelui Carol I. În baza prevederilor Pactului de familie din 18 mai 1881, Ferdinand a fost numit succesor al lui Carol I de Hohenzollern, la tronul României, iar în 1889, a fost declarat oficial moștenitor al tronului.
A studiat la Școala Militară din Kassel, la Universitatea din Leipzig, la Universitatea din Bonn și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen. La 19 aprilie/1 mai 1889, principele Ferdinand s-a stabilit oficial în România, fiind întâmpinat la Gara de Nord de regele Carol I și de regina Elisabeta, notează https://casamajestatiisale.ro/.
Sub coordonarea regelui Carol I, principele a luat în continuare lecții de limba română, istorie, geografie și a fost pus în contact cu realitatea diversă a țării. În același timp, și-a urmat pregătirea militară, participând efectiv la programul de instrucție și la diferite manevre. A parcurs toate treptele ierarhiei militare: sublocotenent (1886), locotenent (1889), maior (1892), locotenent-colonel (1895), general de brigadă (1898), general de divizie (1904), general de corp de armată (1911) și mareșal (1918). A fost inspector general al cavaleriei. A comandat, în calitate de generalisim, armata română în timpul campaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic (iunie-august 1913).
După căsătoria cu Maria Alexandra Victoria, perehea mostenitoare a tronului României ajunge în România și locuiesc la Palatul Cotroceni
În luna decembrie a anului 1892, principele Ferdinand s-a căsătorit, la castelul Sigmaringen, cu Maria Alexandra Victoria (1875-1938), fiica lui Alfred I, duce de Edinburgh și de Saxa-Coburg-Gotha (al doilea fiu al reginei Victoria) și a Mariei Aleksandra, mare ducesă a Rusiei (unica fiică a țarului Aleksandru al II-lea al Rusiei).
Ulterior, perechea moștenitoare a sosit la București, la 23 ianuarie 1893. Moștenitorul tronului și familia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia niciun act de independență, nici măcar în viața personală de zi cu zi. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul Cotroceni din București și s-a construit Palatul Pelișor la Sinaia. Au avut șase copii: Carol (1893-1953), Elisabeta (1894-1956), Maria (1899-1961), Nicolae (1903-1978), Ileana (1908-1991) și Mircea (1912-1916), toți botezați în religia ortodoxă.
După decesul Regelui Carol I, principele moștenitor Ferdinand I depunea jurământul în calitate de Rege al României, în prezența Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare și a Mitropolitului primat, urmând să conducă România în una dintre cele mai complicate perioade reușind realizarea României și implementarea unor reforme importante.
Regele Ferdinand reușește realizarea visului romanilor, constituirea României Mari
În timpul domniei de 13 ani a regelui Ferdinand I au avut loc unele dintre cele mai importante evenimente în istoria românilor: intrarea țării în Primul Război Mondial (1916-1919), succesele inițiale și eliberarea unei părți a Transilvaniei, retragerea armatei române și ocuparea a două treimi din teritoriul național de către forțele inamice, reorganizarea armatei române cu ajutor francez și strălucitele victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, încheierea păcii de la Buftea-București, noua mobilizare a armatei în toamna anului 1918, continuarea procesului de unificare a Țărilor Române, început cu unirea Moldovei cu Țara Românească, în 1859, cu Dobrogea în 1878, cu Basarabia în martie 1918, cu Bucovina în noiembrie 1918 și cu Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș la 1 decembrie 1918, promulgarea unei noi Constituții (28 martie 1923), reforma electorală, reforma agrară.
Regele Ferdinand semnează intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei în 27 august 1916
Regele Ferdinand a acceptat, în Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari.
Deși România a vrut să evite intrarea în Război, starea de neutralitate nu putea fi prelungită la nesfârșit, presiunile generalul M.V. Alekseev, șeful Statului Major al armatei ruse și generalul Joseph Joffre, comandantul-șef al armatelor franceze care cereau intrarea României în război, au stat la baza intrării României în război.
Convențiile politice și militare negociate de Ion I.C. Brătianu, între 4/17 august 1916, prevedeaucă Franța, Marea Britanie, Italia și Rusia recunoșteau României dreptul de a-și uni teritoriile naționale aflate în Imperiul Austro-Ungar, respectiv ale Bucovinei, Banatului, Maramureșului, Crișanei și a toată Transilvania, locuite în majoritate de români (art. III). De asemenea, în cadrul unui alt articol, se specifica că cele patru state ”se obligă ca în Tratatul de Pace” să fie confirmată apartenența acestor teritorii la România, ceea ce însemna confirmarea pe plan juridic internațional a Unirii. România, pe această bază, se obliga să declare război și să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august 1916.
”V-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. (…) De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”, se arăta în ordinul de zi către ostași, semnat de rege.
Astfel, armata română a început operațiunile militare pentru eliberarea Transilvaniei și Bucovinei, înregistrând în faza inițială unele succese, urmate apoi de un șir de înfrângeri: dezastrul de la Turtucaia (24 august 1916), spargerea frontului pe Jiu (octombrie 1916) și pierderea bătăliei pentru apărarea orașului București (noiembrie 1916). Au fost înregistrate pierderi grele în efective și materiale de război, iar două treimi din teritoriul țării au fost ocupate de inamic.
Înfrângerea armatei române din 2016 și rapida reorganizarea a acesteia va duce la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 2017
Spre sfârșitul anului 1916, Curtea Regală, guvernul, Parlamentul, instituțiile statului, dar și oameni din toate categoriile sociale s-au refugiat la Iași. Starea de apăsare care domnea supra românilor, în acel moment, era marcată de imense suferințe fizice și morale.
Regina Maria a început să viziteze spitalele de răniți și bolnavi, adresând cuvinte de încurajare, fiind numită ”Mama răniților”.
Regele Ferdinand și-a concentrat eforturile în direcția reorganizării, dotării și instruirii armatei, precum și a elaborării unui plan de acțiune militară, care urma să fie pus în aplicare în primăvara anului 1917. Eforturile de reorganizare ale Armatei Române au fost susținute de către generalul francez Henri Mathias Berthelot, unul dintre cei mai importanți lideri militari ai Franței (în prima parte a războiului), care s-a aflat în România, în perioada ianuarie – mai 1917, în fruntea unei misiuni militare, în calitate de șef al Comandamentului aliat al Dunării.
În aceste condiții, în vara anului 1917, armata română a reușit să oprească înaintarea trupelor germane prin victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, victorii obținute aproape numai de români.
Revoluția din Rusia face ca aceasta să iasă din război, România rămânând singură pe Frontul Oriental și semnarea Păcii de la București la 7 mai 1918
În contextul revoluției ruse, aliatul României, cu 1 milion de soldați pe frontul din Moldova, ieșea din război. România a rămas singură să facă față presiunii forțelor armate ale Puterilor Centrale pe Frontul Oriental, fără nicio legătură cu Aliații, fiind obligată să încheie cu Puterile Centrale armistițiul de la Focșani (26 noiembrie/9 decembrie 1917), care a atras după sine și tratative de pace, pe care guvernul român încerca să le amâne.
Însă, după semnarea păcii de către guvernul sovietic la Brest-Litovsk (18 februarie/3 martie 1918), românii au fost nevoiți să accepte, mai întâi preliminariile de la Buftea (5/18 martie) și apoi Pacea separată de București (23 aprilie/7 mai 1918).
Condițiile păcii au fost distructive pentru România: cedarea Dobrogei (Cadrilaterul și o parte a județului Constanța anexate Bulgariei, iar restul sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei), rectificare importantă de frontieră pe Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (5.600 km pătrați), concesionarea petrolului, grâului, pădurilor ș.a. (prin convenții economice înrobitoare), libera trecere a trupelor austro-ungare spre Odesa ș.a, amintește volumul ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, Ed. Meronia, 2007). Muntenia rămânea ocupată până la pacea generală, România fiind lipsită de inițiativă militară și diplomatică.
Cu toate acestea, un eveniment de o deosebită importanță pentru români a avut loc la 27 martie/9 aprilie 1918, când Basarabia s-a declarat unită cu România.
Regele Ferdinand refuză promulgarea Tratatului de pace de la București. România proclamă mobilizare generală și reintră în război
După lungi discuții tensionate, la presiunea Puterilor Centrale, Tratatul de Pace de la București a fost ratificat de Parlament, la 15 iunie 1918. Regele Ferdinand a refuzat promulgarea acestuia. În urma victoriilor Aliaților pe Frontul Apusean, cu Germania înfrântă, tratatul a fost anulat. În acest context, guvernul condus de generalul Constantin Coandă a proclamat imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război.
În aprilie 1919, respingând un atac ungar, armata română a intrat în defileul Apusenilor și a ocupat orașele Satu Mare, Carei, Salonta, Oradea, ajungând până la Tisa. Armata lui Bela Kun a atacat armata română pe Tisa, care a respins atacul și a preluat ofensiva, oprindu-se la Budapesta, pe care a ocupat-o la 4 august 1919.
În noiembrie 1918, odată cu retragerea trupelor inamice din București, regele s-a întors în Capitală, alături de armata română. În aceeași perioadă, Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia proclama Unirea cu patria-mamă a provinciilor românești de peste Carpați, desăvârșindu-se astfel statul național unitar român, după ce, în același an, se uniseră cu România Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, și Bucovina, la 15/28 noiembrie 1918. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand a promulgat decretul de sancționare a unirii, totodată, și a Bucovinei și Basarabiei.
Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale
Tratatele de pace din cadrul Conferinței de pace de la Paris (sistemul Versailles) din 1919-1920 au recunoscut desăvârșirea unității statale naționale – unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. Tratatul de la Versailles a permis și o nouă rezolvare a Statului Dunării. România a fost foarte activă în a determina reconstituirea Comisiei Europene a Dunării pentru Gurile Dunării. Comisia a fost reconstituită la 23 iulie 1921 la Paris, fiind compusă din România, Franța, Anglia și Italia, cu competență pentru partea maritimă a fluviului. A fost creată și o nouă comisie pentru zona fluvială a Dunării, în care intrau toate statele riverane și care a înlocuit Comisia Interaliată a Dunării.
Regele Ferdinand I și regina Maria au început, în 1919, o serie de vizite în orașele provinciilor istorice unite cu țara-mamă: Transilvania (22 mai-1 iunie 1919), Bucovina (16-19 mai 1920), Basarabia (20-25 mai 1920) și Banat (noiembrie 1923). Au revenit în aceste provincii cu prilejul diferitelor serbări, comemorări, inaugurări de instituții culturale.
La 15 octombrie 1922, s-a desfășurat, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, ceremonia încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria, care a ‘consfințit pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul regelui Ferdinand’. Coroanei regale de oțel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei, simbolizând actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh.
