Criterii 2025 pentru invaliditate: cum se evaluează capacitatea de muncă

Din 13 februarie 2025, România aplică un set actualizat de criterii clinice și funcționale pentru diagnostic și evaluarea capacității de muncă, în baza Legii nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii. Documentul aliniază expertiza medicală la standardele OMS și aduce claritate asupra felului în care sunt stabilite gradele I, II și III de invaliditate, punând accent pe impactul real al bolii în viața de zi cu zi—nu doar pe eticheta de diagnostic.

Ediția 2025 a fost construită după o analiză comparativă cu metodologiile altor țări, a integrat progresele medicale recente și a organizat datele clinice în logica CIF – Clasificarea Internațională a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (OMS, 2007), în complementaritate cu CIM-10 pentru codificarea bolilor. Limbajul și definițiile sunt armonizate cu CIF, iar pentru tulburările mintale referințele clinice rămân DSM-5 și CIM-10. Scopul este o evaluare standardizată, reproductibilă și obiectivă, astfel încât două cazuri similare să primească decizii similare, evitând interpretările rigide sau disparate.

Criteriile se aplică în principal adulților între 18 și 65 de ani. Prin excepție, pot fi folosite și la copiii peste 16 ani atunci când boala are efecte comparabile cu cele observate la adulți. Evaluarea privește boli cronice sau sechele stabile după traumatisme/accidente, după parcurgerea tratamentului (inclusiv recuperarea), pe baza potențialului funcțional restant.

Expertiza medicală combină diagnosticul clinic (examen de specialitate, analize, investigații imagistice și funcționale), cu diagnosticul funcțional (teste și scale standardizate) și cu evaluarea capacității de muncă. Pentru sfera psihică sunt utilizate instrumente validate (de pildă PANSS, HAM-D, MADRS, Y-BOCS, YMRS), EEG/RMN/CT acolo unde este cazul, dar și WHODAS 2.0 și ancheta socială—pentru a înțelege cum se traduce boala în activitățile zilnice.

Ce este „deficiența funcțională” și de ce contează

Noul set definește clar deficiența funcțională drept deteriorarea temporară sau permanentă a unei funcții/structuri corporale care limitează activitățile cotidiene. Pentru a fi considerată invalidantă, există dovezi că deficitul va dura cel puțin 12 luni. Severitatea are cinci trepte:

• Fără deficiență – în limitele largi ale normalului.
• Ușoară – afectare minimă, capacitate de muncă păstrată.
• Medie – deficit cu capacitate de muncă diminuată.
• Accentuată – limitări semnificative, capacitate de muncă diminuată și autoservire parțial limitată.
• Gravă – tulburări severe, autoservire pierdută.

Aceste trepte se corelează cu „incapacitatea adaptativă” (cât din capacitatea normală de adaptare mai rămâne – exprimată procentual) și cu capacitatea de muncă. În caz de comorbidități, nu se sumează incapacitățile: se ia în calcul afecțiunea cu impactul funcțional cel mai sever.

Cum se stabilesc gradele I–III de invaliditate

Încadrarea rezultă din relația dintre deficiența funcțională, incapacitatea adaptativă și autoservire:

• Gradul III: deficiență medie (incapacitate adaptativă 50–69%), capacitate de muncă diminuată, autoservire păstrată.
• Gradul II: deficiență accentuată (70–89%), capacitate de muncă diminuată, autoservire păstrată parțial.
• Gradul I: deficiență gravă (90–100%), autoservire pierdută, nevoită asistență pentru activități de bază.

Se disting situații revizuibile (când tratamentele/recuperarea pot modifica statusul) și nerevizuibile (deficite permanente, stabile după terapii maxime).

Ce înseamnă „capacitatea de autoservire” Este capacitatea de a asigura îngrijirea de sine: de la igiena personală, alimentație, îmbrăcare/dezbrăcare, până la activități instrumentale (administrarea banilor, gătit, menaj, cumpărături). Poate fi păstrată, păstrată parțial (este nevoie de sprijin serviciilor medicale) sau pierdută (este necesar ajutorul altei persoane pentru activitățile de bază).

Exemple: cum arată aplicarea în patologiile mintale

Criteriile includ capitole detaliate pentru funcțiile mintale, folosind DSM-5/CIM-10 la diagnostic și CIF/WHODAS la funcționare. Câteva repere orientative:

• Schizofrenia: de la episoade unice în remisiune completă (deficiență ușoară) până la evoluții cronice cu destructurare de personalitate și comorbidități somatice/iatrogene (deficiență gravă).
• Tulburarea schizoafectivă: tip bipolar sau depresiv; episoade multiple și non-complianța terapeutică cresc severitatea.
• Tulburarea delirantă: în forme circumscrise, impactul funcțional poate fi limitat; evoluțiile cronice rezistente cresc deficiența.
• Tulburările bipolare I/II: numărul, severitatea (mania/hipomania/depresia), elementele psihotice, ciclicitatea rapidă și remisiunile parțiale cântăresc decisiv în gradul de deficiență.
• Depresia majoră/Distimia: severitatea episodului, recurența, comorbiditățile și răspunsul la tratament stabilesc treapta funcțională.
• Tulburările anxioase (panică, agorafobie, TAG): de la forme cu răspuns bun la tratament (impact minor) la asocierea cu fobie socială/depresie și evitări masive (impact sever).
• TOC: predominanța obsesiilor (activitate posibilă) versus ritualuri consumatoare de timp și insight redus/absent (impact accentuat–grav).
• PTSD: remisiuni în 3–6 luni (deficiență ușoară) versus evoluții peste 6 luni cu recurențe (deficiență medie).
• Tulburările disociative: identitate, amnezie, depersonalizare/derealizare—se evaluează în funcție de disfuncția socială/profesională și necesarul de suport.

Important: ghidurile de diagnostic și tratament (manuale, tratate, articole) nu se substituie criteriilor funcționale pentru încadrarea în invaliditate; acestea sunt instrumente de lucru pentru medicii experți, nu ghiduri administrative pentru public.

Ce trebuie să știi dacă urmează evaluarea

Evaluarea se bazează pe dovezi obiective: documente medicale recente, istoric terapeutic, rapoarte de reabilitare, investigații standardizate, scale funcționale și anchetă socială. Pentru bolile cu programe terapeutice naționale, decizia se ia după finalizarea tratamentului, în funcție de rezultatele obținute. Concluzia expertului reflectă impactul practic al bolii: ce poți face, în ce condiții, cu ce efort și ce sprijin este necesar.

Noua abordare pune în centru funcționarea și participarea—nu doar diagnosticul. Pentru pacienți, asta înseamnă evaluări mai previzibile și decizii mai aliniate cu realitatea de zi cu zi. Pentru familii, clarifică nivelul de suport justificat. Pentru angajatori, indică adaptări rezonabile (mediu fără noxe, sarcini cu solicitare energetică mică/medie, ritm ajustat, dispozitive ajutătoare) care pot menține sau readuce în muncă persoane cu restant funcțional valorificabil.

Criteriile din 2025 mută accentul de la „denumirea bolii” la efectele ei reale asupra activității, participării și autonomie. Dacă urmează să treci prin evaluare, pregătește dosarul medical complet, istoricul tratamentelor și, mai ales, descrieri concrete ale activităților pe care le poți sau nu le poți face. Asta va ajuta expertul să traducă medicina în drepturi corect calibrate—și, acolo unde e posibil, în șanse reale de reintegrare profesională.