Dr. Alin Popescu: „O adicție atrage după sine o alta, până ajungi să pierzi controlul. Anul 2025 este anul pluriadicțiilor. Sportul este o salvare în cazul persoanelor dependente!”

Studiile recente arată că aria dependențelor din România s-a lărgit foarte mult, iar alături de droguri, alcool, tutun, și-au făcut loc periculos și cu urmări ireversibile adicțiile de ecrane, de pariuri online, de tehnologie, de fast-food, de rețele sociale. Care este limita dincolo de care un obicei devine o dependență și care sunt soluțiile pentru prevenirea și tratarea adicțiilor? Dr. Alin Popescu, medic primar de medicină sportivă, cu competență în management sanitar, trainer medical World Rugby pentru cursuri de prim ajutor, preocupat constant de probleme legate de lifestyle și adicții, doctorand în Științe Medicale, face o analiză a ipotezelor sociale, dar și a variantelor de intervenție în cazul pluridependențelor în viețile copiilor, adolescenților și adulților tineri din România lui 2025.

Interviu dr. Alin Popescu, medic primar Medicină Spotivă, despre adicții

–       Domnule doctor, ați abordat de multe ori public problematica adicțiilor, atât din perspectiva medicului sportiv, cât și din cea de expert în management medical și sportiv sau din cea de realizator de podcast medical. În ziua de astăzi, sfera adicțiilor este mult mai largă și depășește temele mari ale consumului de droguri, alcool, tutun. Tot mai des apar în studii, menționate cu titlu de pericole majore, dependențele de rețele sociale, de anturaj, de consum de tehnologie. Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai periculoase adicții ale anului 2025 pe categorii de vârste?

În principiu, din punctul meu de vedere, se accentuează tot mai mult ideea de pluriadicție. Cu greu mai vorbim în ziua de astăzi de o singură adicție, totul este în context de multiadicție și cumva era de așteptat să se ajungă aici, adicțiile nu merg singure. În zona de tineret, 11-15 ani, știm foarte bine și avem date pe consumul excesiv de social-media și de internet, apoi pe partea de consum de droguri, jocuri de noroc și, poate un pic mai spre vârsta a doua, alcool, tutun, deși totuși și acestea își au debutul în tinerețe. Nu putem să facem o categorisire clară pe grupe de vârstă, dar aș menționa pericolul esențial legat de social media, de consumul excesiv de jocuri de noroc online pe zona de sub 21 de ani, după care urmează droguri, alcool și tutun. De obicei, două sau trei adicții se instalează în același timp și aici din punctul meu de vedere, ar trebui să punem foarte mult accent pe prevenție, pentru că prevenția trebuie să fie și ea pe multe direcții și poate să fie făcută susținut. Nu cred în prevenția heirupistă, facem prevenție de luni până miercuri și mai facem prevenție a treia duminică din lună. E nevoie de un flux continuu de prevenție și o educație continuă care să te ajute să previi niște lucruri grave. Vorba românească: paza bună trece primejdia rea.

–       Cine pune degetul pe rană și diagnostichează o dependență, domnule Alin Popescu? Încotro să o apuce o persoană care bănuiește că suferă de o dependență și ar vrea să acționeze?

Așa cum am mai spus, adicțiile nu apar decât rareori izolat. Consumul de alcool de tutun, de droguri, dependența de tehnologie, de jocuri de noroc au de obicei o interdependență puternică. Practic aceste adicții împărtășesc și anumiți factori de risc comuni, cum ar fi lipsa educației preventive și pot coexista amplificând riscurile pentru sănătatea publică, dar și pentru societate. În acest context, este foarte important să vedem rapid ce putem face și să căutăm sprijin în familie, apoi să apelăm la medicul de familie pentru îndrumare către specialiști dedicați. Încă nu este un traseu foarte clar pentru adicții în România, din păcate, nu avem un traseu clar pe fiecare tip de dependență, dar lucrurile, cred eu, sunt pe un făgaș foarte bun, pentru că se vorbește despre asta, societatea și oamenii devin mai conștienți de existența și gravitatea adicțiilor, iar instituțiile încep să demareze proiecte de prevenție și de educație. Așteptăm cu mare interes traseele clare, oficiale atât de prevenție, cât și de tratament, de la care să nu se abată niciun părinte.

–       Care ar fi planul de acțiune împotriva adicțiilor la momentul de față, la noi în țară? Concret, ce și cum ar putea proceda o persoana dependentă sau care are în grijă o persoană dependentă?

Planul de acțiune nu poate fi foarte concret în România, în 2025. Există lucruri care s-au îmbunătățit atât pe parte de prevenție, care este esențială, cât și pe parte de diagnostic și tratament, dar încă nu există niște pârghii clare, nici elemente foarte bine definite pe care un dependent sau familia lui să le poată accesa. Un pas foarte important este înființarea Agenției Naționale pentru Politici și Coordonare în Domeniul Drogurilor și al Adicțiilor, mai precis nu mai vorbim numai de droguri, ci vorbim de toate adicțiile, ceea ce este esențial. Însă nu există secții specifice de intervenție pentru toate adicțiile, așa cum există clinici de dezalcoolizare în cazul alcoolicilor, deși chiar și în cazul dependenței de alcool mai sunt foarte multe de făcut atât ca accesibilitate și proximitate geografică, cât și în ceea ce privește capacitatea de a primi și trata numărul existent de dependenți, deoarece avem un număr mai mic de paturi raportat la numărul mare de pacienți. Prin urmare, deocamdată, nu putem avea un plan de acțiune foarte standardizat, nu avem niște pași foarte ușor de urmat, dar există speranțe că lucrurile vor intra în normalitate. Deocamdată, ne bazăm pe familie, pe apropiați, pe ONG-uri, pe structuri nou înființate anul acesta, care par să aducă o rază de lumină în tot ceea ce înseamnă adicții. Probabil că zona de consum de droguri domină discursul public, dar adicțiile digitale reprezintă o problemă reală în perspectiva mamelor tinere.

Sprijinul familiei și a celor din jur este esențial și o corectă informare în ceea ce privește procesele care stau în spatele unei adicții. Nu e simplu de tratat o adicție. De multe ori, cei din jur consideră implicită o anumită etapă de intervenție, ușor de implementat de către persoana în cauză, însă nu este așa, e nevoie toleranță, informații și înțelegere, având în vedere că niciodată o persoană dependentă nu gândește și nu acționează ca o persoană fără dependențe. Sunt mulți pași mărunți care trebuie făcuți și ei trebuie să ajungă să poată fi urmăriți și ghidați de specialiști dedicați pentru fiecare tip de adicție.

–       Ce instrument, dintre cele oficiale, insituționale existente astăzi credeți că poate fi cel mai eficient în cazul în care un părinte constată o problemă legată de adicții sau de pericol social la copilul lor? Credeți că ar fi nevoie de o hartă oficială clară de acțiune pentru prevenirea și tratarea adicțiilor?

Este un lucru extrem de bun că vorbim tot mai des despre acest subiect, că părinții sunt din ce în ce mai puși în temă în legătură cu prevenția adicțiilor de tot felul, nu doar a celor cunoscute de toată lumea. Prevenția este foarte importantă și ea se face de către instituții abilitate în rândul părinților, a profesorilor, a elevilor, însă problema reală apare când se instalează adicția și trebuie acționat. Nu, părinții nu știu încotro să o apuce atunci când vine vorba despre o adicție, nu știu pe cine să sune și cu cine să se consulte. Așa cum a relevat și un studiu recent, realizat de CURS, la inițiativa Asociației „Eu te-am făcut, eu te iubesc”, mamele sunt în bournout, se simt epuizate și copleșite și un mare procent dintre ele nu apelează la specialiști, la instituții abilitate, ci în cel mai bun caz la partener. Ei bine, aici ar trebui intervenit cu soluții, cu direcții clare, cu o hartă de intervenție pentru a putea fi abordat un traseu oficial și verificat ca fiind eficient.

Această hartă ideală cred că ar trebui să aibă culori diferite pentru fiecare adicție și ar trebui subliniată grafic și pluridependența care apare în cele mai multe dintre cazuri. Și aici sunt două probleme diferite: prevenția și tratamentul. Cum tratăm acesta adicții, dar nu general, ci persoanal, individualizat, pentru că nu există boli, există bolnavi, nu există adicții, există un om, o persoană în sine care are adicție. Pe de altă parte, în funcție de cum se colorează harta respectivă, vorbim de strategii de prevenire, practic tu sesizezi care sunt adicțiile, vezi exact nivelul actual, apoi intervii pe cele două căi. Una este să tratezi ceea ce clar trebuie tratat la momentul actual, iar pe de altă parte prevenția să o faci în concordanță cu harta. Acest proces trebuie să fie individualizat, repet, nu avem adicții, avem persoane dependente de aceste lucruri. Încă există o subraportare, încă datele la noi nu reflectă 100% realitatea.

Și aș mai adăuga un aspect pe care îl consider, din experiența mea, esențial în problematica adicțiilor: o separație clară pe vârsta 18+ și pe copii și adolescenți sub 18 ani, pentru că deși căile de tratament pot fi aceleași, sunt specificități legate de vârstă atât din punct de vedere medical și emoțional, cât și din punct de vedere juridic.

–       Se spune că după perioada de sevraj, principala problemă a oamenilor care se confruntă cu o dependentă este a găsi activitatea cu care să umple golul rămas în program. Cu ce fel de activități ar putea fi înlocuite adicțiile odată depășite?

E greu după ce ieși dintr-o etapă grea, să te resetezi complet. E o vorbă în popor care în discuția de față are o aplicabilitate foarte bună: ”S-a născut a doua oară”. Ei bine, ar trebui ca toți oamenii care au depășit o dependență, care au traversat cu bine perioada sevrajului, să se bucure din plin de această a doua naștere, ca și când nimic din ce a fost rău nu a existat, nici măcar premisele care au dus la boală.

Se pot face o mulțime de lucruri interesante și salvatoare de către persoanele care au depășit o adicție, în funcție de zona în care locuiesc, de profesia lor, de hobby-uri și de nivelul socio-economic. Poți să mergi cu barca dacă stai la Sulina, poți să mergi pe munte dacă stai la Făgăraș, poți să schiezi dacă stai la Sinaia, poți să faci rafting dacă stai la Petroșani și așa mai departe. Se pot bucura de plimbare, muzică, meloterapie, ergoterapie, muncă, înot, bicicletă, toate făcute la un nivel recreațional.

Tot pentru a putea depăși cu bine perioada de recuperare post-adicții, îndrăznesc să subliniez cu roșu, cum se spunea atunci când eram în școală, câteva aspecte foarte importante: somnul, viața culturală/sportivă și anturajul pozitiv și le voi lua sistematic, pe rând.

Într-o perioadă de refacere și nu numai, trebuie să avem grijă la calitatea somnului, să excludem băuturile energizante, să nu inducem somnul cu ajutorul alcoolului, pe scurt trebuie încet-încet să reintrăm într-un ritm de viață normal, cu program normal. Cele 7-8 ore de somn noaptea sunt fundamentale, mai ales într-o situație post-dependență. Apropo de plimbări și activități recreative, aș încuraja mersul la spectacole, la teatru, la cinema, la opera. În plus, e foarte important și anturajul, să fie unul pozitiv, să fie unul plin de viață, să fie unul care deschide noi orizonturi.

–       Domnuke Alin Popescu, sportul este o salvare în cazul persoanelor cu adicții? Dacă ar fi să faceți o recomandare de activități sportive sau de timp liber care să prevină excesele care se pot trasforma în adicții care ar fi acestea pentru fiecare categorie de vârstă și de dependență?

Ca medic de medicină sportivă, am visul acesta ca la un moment dat efortul fizic să fie prescris, așa cum cardiologul și internistul prescriu rețete cu medicamente, cu dozajul lor, cu orele la care se iau, cu perioada de administrare, așa ar trebui și o dozare a efortului fizic, să se scrie, să se spună clar ce fel de efort, câte minute, câte repetări, de câte ori pe săptămână etc. Evident aici există o individualizare nu neapărat pentru fiecare dependență, cât pentru fiecare categorie de vârstă, sex și foarte important, și în conexiune cu starea fizică la momentul prescrierii și ținând seama de eventuale comorbidități. Odată omul introdus într-un program coerent și consecvent de exerciții fizice, există premisele ca lucrurile să evolueze spre bine. Nu e antibiotic să fie prescris pe 3-5-7 sau 10 zile, toate prescrierile de mișcare sunt pe termen lung, cu revenirea la evaluare. Nu există noțiunea de a renunța, să facem mișcare 3 luni și gata, ne-am oprit.

Lipsa mișcării înseamnă moarte, de fapt și de drept, poate sună dur pentru cititori, dar omul a fost creat pentru a se mișca, e evident că fără mișcare nu concepem viața și trebuie să fim conștienți de asta. Iar cei care au venit după dependențe grele, după perioade dificile din viața lor, trebuie să aibă parte de un program extrem de personalizat și blând totodată, cel puțin în prima fază. Dar fiecare are obligația de a face lucrurile acestea, personalizat firește, pe termen lung.

Ipoteză-context

Un sondaj de opinie la nivel național realizat în iunie-iulie 2025 de către CURS, la inițiativa Asocieției „Eu te-am făcut, eu te iubesc”, în legătură cu  Percepțiile și experiențele mamelor din România în legătură cu educația, siguranța, adicțiile, sănătatea mintală și violența domestică scoate în evidență o realitate complexă, în care adicțiile, sănătatea emoțională și lipsa sprijinului instituțional se întrepătrund. Rezultatele arată o tensiune constantă între frica declarată la nivel social (unde drogurile sunt percepute ca cel mai mare pericol) și frica trăită în familie (unde dependențele digitale și burnout-ul parental domină).

Concluzii generale ale sondajului realizat de CURS pe un eșantion de 1000 de mame de peste 30 de ani, care au cel puțin un copil sub 18 ani, rezidente în România

1. Adicțiile: drogurile domină discursul public, dar adicțiile digitale (telefon 70%, TV 55%) sunt problema zilnică.
2. Shift generațional: tinerele mame se tem de droguri, cele mature de ecrane.
3. Urban vs. rural: orașele se tem de TikTok și internet, satele de anturaj și Facebook.
4. Educația ca filtru: mamele cu studii superioare recunosc hiperactivitate și anxietate, cele cu studii liceale anxietate și tristețe, iar cele cu studii subliceale impulsivitate și concentrare.
5. Probleme emoționale majore: 29% dintre copii prezintă dificultăți, mai ales în urban.
6. Burnout parental: mamele sunt 61% copleșite, 64% epuizate, 58% triste; 23% fără timp personal.
7. Sprijin fragil: doar 5% merg la specialist; 18% nu apelează la nimeni.
8. Instituții slabe: 35% cunosc victime de violență, dar 34% nu știu de servicii și doar 7% cred în eficiența campaniilor.
9. Rolul tatălui marginal: doar 42% considerați „foarte implicați”, față de 77% mame.
10. Educație cu două viteze: urban dotat (83% spațiu de studiu), rural deficitar (61%).