Din cuprinsul articolului
O hotărâre recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) aduce o clarificare esențială într-o zonă a Codului muncii care a generat ani la rând interpretări divergente. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, atunci când repausul săptămânal este acordat cumulat, angajatorul datorează salariatului dublul compensațiilor aferente sporului pentru munca suplimentară, indiferent dacă orele lucrate în zilele de repaus săptămânal depășesc sau nu durata normală a timpului de muncă.
Decizia se sprijină pe interpretarea art. 137 alin. (5) din Codul muncii și are potențialul de a schimba practicile din numeroase domenii în care programele de lucru sunt inegale sau presupun ture extinse, cum este transportul feroviar, sănătatea sau industria energetică.
Legislația actuală permite, în situații excepționale, amânarea repausului săptămânal pentru o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăși 14 zile calendaristice, cu condiția obținerii autorizării ITM și a acordului sindicatului sau al reprezentanților salariaților. În schimbul acestei derogări, legea prevede compensarea salariaților cu un nivel dublu al sporului pentru munca suplimentară, spor care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Până acum, mulți angajatori au interpretat că această compensație se datorează doar dacă munca prestată în zilele de repaus reprezintă ore suplimentare în sensul art. 122–123 din Codul muncii. Înalta Curte respinge însă această abordare, stabilind că munca desfășurată în perioada destinată repausului săptămânal este, în sine, o situație excepțională și trebuie tratată ca atare, fără a condiționa plata sporului de depășirea duratei normale a timpului de muncă.
Litigiul care a dus la sesizarea Înaltei Curți
Cazul analizat de ICCJ pornește de la un mecanic de locomotivă angajat într-un sistem de lucru inegal, în ture de câte 12 ore. Angajatorul îi acorda 24 de ore de repaus după turele de zi și 48 de ore după tura de noapte. Cele 48 de ore libere de la finalul ciclului de lucru erau considerate simultan repaus zilnic și repaus săptămânal, ceea ce, în viziunea salariatului, reducea efectiv perioada de odihnă la care avea dreptul.
Salariatul a susținut că aceste 48 de ore nu pot substitui atât repausul zilnic obligatoriu, cât și repausul săptămânal de 48 de ore prevăzut de art. 137, ci ar trebui acordate consecutiv, rezultând un total de 72 de ore de odihnă. Prima instanță i-a dat dreptate și a obligat angajatorul la plata sporului de 200% pentru munca prestată în perioada în care ar fi trebuit acordat repausul săptămânal. Angajatorul a contestat soluția, iar Curtea de Apel a sesizat ICCJ pentru a clarifica semnificația reală a prevederilor din Codul muncii.
Înalta Curte a admis doar chestiunea care privea interpretarea art. 137 alin. (5) și a statuat că salariatul are dreptul la compensația dublă pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal chiar dacă nu realizează ore suplimentare în sens tehnic. Instanța supremă explică faptul că munca în intervalul care ar fi trebuit destinat odihnei are un regim juridic special, distinct de regimul orelor suplimentare, iar compensația prevăzută de legiuitor reflectă caracterul excepțional și mai solicitant al unei astfel de activități.
Cu alte cuvinte, legea protejează efectiv repausul săptămânal ca drept fundamental al salariatului, iar orice abatere de la regula acordării celor 48 de ore consecutive generează automat dreptul la compensare. Nu este necesară dovedirea unei depășiri a normei săptămânale, iar angajatorul nu poate argumenta că a acordat un repaus „mai lung” după tura de noapte pentru a acoperi ambele tipuri de odihnă.
Repausul zilnic și repausul săptămânal: drepturi autonome, nu suprapuse
Decizia ICCJ se armonizează cu jurisprudența europeană, în special cu hotărârea CJUE din 2023, potrivit căreia repausul zilnic și repausul săptămânal sunt drepturi autonome. Angajatorul nu poate utiliza repausul zilnic pentru a „acoperi” repausul săptămânal sau invers, iar acordarea unei perioade mai lungi de odihnă nu permite suprapunerea celor două repausuri.
CJUE a subliniat că separarea lor nu este o formalitate birocratică, ci o garanție esențială privind sănătatea, siguranța și recuperarea fizică și mentală a salariatului. În acest context, practica unor angajatori de a considera că 48 de ore libere acordate la finalul unui ciclu de ture acoperă simultan ambele repausuri se dovedește neconformă cu standardele europene și cu legislația națională.
Pentru angajatori, hotărârea ICCJ impune o reevaluare a modului în care este organizat timpul de muncă, în special în sistemele care presupun ture lungi, activitate continuă sau programe inegale. Repausul zilnic și cel săptămânal trebuie diferențiate clar, iar repausul săptămânal acordat cumulat atrage automat plata dublului sporului prevăzut de art. 137 alin. (5). În lipsa unei gestionări corecte, riscul litigiilor și al costurilor suplimentare crește semnificativ.
Pentru salariați, decizia reprezintă o consolidare a dreptului la odihnă și o garanție financiară reală în situațiile în care repausul este amânat sau acordat neregulamentar. Munca în zilele destinate repausului săptămânal devine astfel una dintre cele mai protejate și mai bine compensate forme de activitate din legislația muncii.
