Din cuprinsul articolului
Într-o epocă în care sărbătorile de iarnă sunt tot mai grăbite, mai comerciale și mai zgomotoase, amintirile Crăciunului de altădată capătă o valoare aparte. Ele vorbesc despre simplitate, comunitate și bucurii mărunte, dar profunde. Două voci din Ardeal – profesoara Elena Mîndru, din județul Harghita, și solista de muzică populară Livia Harpa, din județul Mureș – reconstituie, cu emoție și nostalgie, lumea sărbătorilor copilăriei lor, într-un timp în care tradițiile se trăiau firesc, nu se expuneau.
Pentru Elena Mîndru, originară din comuna Sărmaș, Crăciunul anilor ’60 rămâne un reper afectiv fundamental. Deși România se afla sub un regim politic care privea cu suspiciune sărbătorile religioase, spiritul Crăciunului nu dispăruse, ci se trăia cu discreție, în familie. Pregătirile, colindele și gesturile simple erau suficiente pentru a crea o atmosferă de profundă apropiere între oameni.
Ajunul avea un farmec aparte. Copiii porneau cu Steaua, purtând obiecte confecționate manual, din carton, staniol și beteală, lucrate cu răbdare și mândrie. Moș Crăciun, deși oficial înlocuit de Moș Gerilă, rămânea prezent în imaginarul copiilor, aducând daruri modeste, dar prețuite: o pereche de mănuși, o păpușă, cozonac cald.
Bradul era împodobit cu ornamente făcute în casă – globuri fragile, mere, nuci poleite manual, bomboane în staniol. Nu abundența definea sărbătoarea, ci bucuria de a fi împreună. „Esența iernii nu se găsea în lucrurile pe care le aveam, ci în căldura pe care o împărtășeam”, spune profesoara.
Satul ca spațiu al copilăriei și al siguranței
Pentru copilul de atunci, satul era un loc deschis și protector. Colindătorii mergeau din poartă în poartă fără teamă, iar gazdele îi așteptau cu colăcei, mere, nuci și bănuți. Ușile se deschideau firesc, iar întunericul nu speria. Curajul venea din sentimentul de comunitate și din bucuria sărbătorii.
Mirosurile iernii – cozonacul, prăjitura cu mere, sarmalele, cârnații – se amestecau cu frigul de afară și cu scârțâitul zăpezii sub pași. Toate acestea s-au păstrat, spune Elena Mîndru, într-un „sipet al sufletului”, ca o memorie multisenzorială greu de egalat.
O perspectivă complementară vine din Valea Pietrișului, județul Mureș, unde solista Livia Harpa își amintește copilăria ca pe o perioadă marcată profund de tradițiile satului. Iarna era anotimpul bucuriei colective, al șezătorilor și al pregătirilor pentru sărbători. Femeile se adunau în case, lucrând și povestind, cântând și descântând, într-o atmosferă vie, în care copiii ascultau fascinați.
Postul Crăciunului era ținut cu strictețe, dar nu era perceput ca o constrângere, ci ca o rânduială firească. În această perioadă se stabileau jocurile și petrecerile care urmau să anime satul de la Sfântul Nicolae până la Bobotează. Sunetul bucinului, tras de feciori de pe dealuri, anunța cu bucurie că va fi joc, iar satul întreg vibra de așteptare.
Turca, colindul și spectacolul comunității
Unul dintre cele mai așteptate momente ale Crăciunului era apariția Turcii, un obicei complex, pregătit cu migală de tineri. Decorată cu oglinzi, cănăcei, prâsnei colorați și piei de animale, Turca era purtată din casă în casă, într-un spectacol care îmbina elemente precreștine și creștine.
Ajunul începea cu mersul la colăcei, copiii strigând pe uliță, cu traistele în spate, iar seara era rezervată colindelor și așteptării Turcii. După miezul nopții, colindau însurații, iar în ziua de Crăciun, întreaga comunitate participa la slujbă, îmbrăcată în costum popular, urmată de jocul din drum – un obicei astăzi aproape dispărut.
Anul Nou, între zgomot ritualic și speranță
Trecerea dintre ani era marcată de Plugușor, buhai, bice și clopote. Zgomotul avea rolul de a alunga răul și de a întâmpina anul nou cu urări de belșug. Seara continua cu Vergelul, o mare masă comunitară, unde oamenii petreceau împreună până dimineață, convinși că binele își va face loc odată cu noul an.
Astăzi, multe dintre aceste obiceiuri s-au estompat, pe fondul îmbătrânirii satelor și al schimbărilor sociale. Dar, așa cum spun ambele mărturii, memoria lor rămâne vie. „Le păstrez în suflet ca pe un dar de mare preț”, spune Livia Harpa.
