Din cuprinsul articolului
Pentru mulți supraviețuitori ai accidentului vascular cerebral (AVC), problemele cu brațele nu dispar odată cu externarea din spital. Deși atenția se concentrează aproape întotdeauna pe membrul cel mai afectat, cercetări noi sugerează că antrenarea brațului considerat „mai puțin afectat” poate îmbunătăți semnificativ funcțiile zilnice, chiar și la ani distanță de evenimentul neurologic.
Rezultatele vin dintr-un studiu clinic publicat recent în JAMA Neurology și prezentat de cercetătorii Candice Maenza și Robert Sainburg într-o analiză pentru The Conversation. Descoperirea contrazice abordarea tradițională din recuperarea post-AVC și deschide o direcție nouă pentru reabilitare.
De ce ajung pacienții să se bazeze aproape exclusiv pe un singur braț
AVC-ul apare atunci când fluxul de sânge bogat în oxigen către o zonă a creierului este blocat sau întrerupt de o hemoragie. Fără oxigen, celulele nervoase încep să moară rapid. Pentru că fiecare emisferă cerebrală controlează în principal partea opusă a corpului, majoritatea pacienților rămân cu deficite motorii pe o singură parte.
În mod clasic, recuperarea vizează brațul cel mai afectat. Problema este că, în cazurile severe, funcția completă nu mai revine niciodată. Oamenii se adaptează și ajung să facă aproape totul cu brațul „mai bun”: mănâncă, se îmbracă, ridică obiecte, se sprijină.
Doar că acest braț nu este, de fapt, normal.
Comparativ cu mâna dominantă a unei persoane sănătoase, un supraviețuitor de AVC poate avea nevoie de până la trei ori mai mult timp pentru a îndeplini aceleași sarcini cu brațul mai puțin afectat. Mișcările sunt mai lente, coordonarea mai slabă, iar forța scade. Chiar și activitățile simple devin obositoare, ceea ce îi face pe unii pacienți să le evite complet.
Ce au descoperit cercetătorii când au antrenat „mâna bună”
Într-un studiu clinic care a inclus peste 50 de persoane cu AVC cronic și afectare severă a unui braț, participanții au fost împărțiți aleatoriu în două grupuri:
-
un grup a lucrat exclusiv cu brațul cel mai afectat
-
celălalt a antrenat brațul mai puțin afectat
Ambele grupuri au urmat cinci săptămâni de terapie intensivă, cu exerciții orientate spre obiective concrete și sarcini în realitate virtuală, menite să îmbunătățească coordonarea și sincronizarea mișcărilor.
Rezultatul a fost surprinzător.
Pacienții care și-au antrenat brațul mai puțin afectat au devenit mai rapizi și mai eficienți în activități cotidiene precum ridicarea obiectelor mici sau apucarea unei căni. Mai mult, aceste îmbunătățiri s-au menținut și la șase luni după încheierea programului.
Cei care au lucrat doar cu brațul cel mai afectat nu au obținut aceleași câștiguri funcționale în viața de zi cu zi.
De ce efectul pare să dureze
Cercetătorii cred că explicația ține de un mecanism simplu: când brațul funcționează mai bine, oamenii îl folosesc mai des. Această utilizare crescută în activitățile reale consolidează progresele obținute în terapie.
Este un cerc virtuos: mișcări mai bune duc la mai multă folosire, iar mai multă folosire întărește noile conexiuni neuronale.
O schimbare de perspectivă în recuperarea post-AVC
Reabilitarea neurologică a pus mult timp accentul pe ceea ce s-a pierdut. Studiul sugerează că, pentru mulți pacienți, progresul real poate veni din întărirea a ceea ce a rămas funcțional.
Brațul „mai puțin afectat” nu este lipsit de probleme. Când devine principalul instrument pentru viața zilnică, chiar și deficitele ușoare pot avea un impact major asupra autonomiei și calității vieții. Îmbunătățirea performanței acestui braț poate face diferența dintre o zi epuizantă și una gestionabilă.
Următorul pas al cercetătorilor este să afle cum poate fi combinat antrenamentul brațului mai puțin afectat cu terapia standard pentru membrul sever afectat și cum pot fi transferate aceste metode în rutina de acasă a pacienților.
Ce înseamnă asta pentru supraviețuitorii de AVC
Pentru multe persoane, recuperarea nu va însemna revenirea completă la starea dinaintea accidentului vascular. Dar acest studiu arată că există spațiu real de progres, chiar și în fazele cronice ale bolii.
Uneori, drumul spre mai multă independență nu începe cu refacerea a ceea ce a fost pierdut, ci cu consolidarea a ceea ce încă funcționează.
