Din cuprinsul articolului
În 1935, neurofiziologul John Farquhar Fulton a prezentat un experiment șocant: după ce a îndepărtat lobii frontali ai doi cimpanzei, animalele păreau complet lipsite de frustrare și anxietate. Colaboratorii săi au glumit că primatele păreau adepte ale unei „culte a fericirii”.
Deși intervenția le-a afectat funcțiile cognitive, neurologul portughez António Egas Moniz a considerat că pierderea era un preț mic pentru „fericirea eternă”. Convins că procedura ar putea fi aplicată și la oameni, Moniz a deschis drumul unuia dintre cele mai controversate și distructive tratamente medicale ale secolului XX: lobotomia.
Cum a apărut lobotomia
La începutul secolului XX, bolile mintale nu erau bine înțelese, iar teoriile despre cauzele lor variau. Moniz credea că tulburări precum depresia, OCD-ul sau bipolaritatea proveneau din „idei negative fixate” în conexiunile neuronale dintre talamus și lobii frontali – zone implicate în reglarea emoțiilor. Soluția sa radicală: tăierea acestor conexiuni printr-o intervenție numită lobotomie prefrontală.
Operația presupunea realizarea unor găuri în craniu și secționarea substanței albe care lega cortexul prefrontal de restul creierului. În ciuda scepticismului inițial, Moniz a efectuat 38 de astfel de operații. Raportările sale – grăbite și controversate – susțineau că două treimi dintre pacienți deveniseră mai calmi și prietenoși, fără halucinații. Pentru mulți psihiatri ai vremii, acest comportament era considerat „vindecare”.
Moniz a fost recompensat cu Premiul Nobel, iar lobotomia a câștigat rapid popularitate, în special în Statele Unite, unde neurologul Walter Freeman și neurochirurgul James Watts au transformat-o într-un tratament de masă.
De la speranță la tragedii
America anilor ’40 avea sute de mii de pacienți instituționalizați pentru tulburări mintale – dar și pentru simpla „neconformitate socială”. Mulți dintre aceștia au devenit subiecți ai noii operații, chiar dacă nu sufereau de afecțiuni psihiatrice grave.
Rezultatele erau imprevizibile. În unele cazuri, simptomele scădeau, însă pacienții rămâneau cu efecte secundare severe: apatie, schimbări bruște de personalitate, deteriorare cognitivă. Cazul celebru al lui Rosemary Kennedy, sora viitorului președinte al SUA, este ilustrativ – lobotomia i-a afectat definitiv capacitatea de a vorbi și de a merge.
„Lobotomia cu ciocanul de gheață”
În 1945, Walter Freeman a simplificat procedura, transformând-o într-o „operație de 10 minute”. Folosind un instrument asemănător unui ciocan de gheață, introdus prin orbită, medicul putea secționa conexiunile dintre lobii frontali și talamus. Noua „lobotomie transorbitală” nu necesita echipă chirurgicală și putea fi efectuată rapid, inclusiv de medici fără specializare.
Freeman a demonstrat „eficiența” metodei într-un spital unde a realizat 228 de operații în doar 12 zile. Însă procedura a stârnit critici chiar și printre colegii săi, care o considerau periculoasă și abuzivă.
Decline și moștenire
Lobotomia a continuat să fie practicată până în anii ’50, când apariția primelor medicamente psihotrope – tranchilizante și antipsihotice – a oferit alternative mai sigure și reversibile. Până în anii ’60, procedura devenise simbol al abuzului medical, prezentă mai ales în filme de groază și science-fiction, unde ilustra controlul brutal asupra celor care nu se conformau normelor.
Astăzi, lobotomia este privită ca un avertisment dureros. Ea arată că progresul medical trebuie să fie însoțit de transparență, rigurozitate științifică și standarde etice clare. Altfel, chiar și intențiile de a reduce suferința umană pot duce la consecințe devastatoare.
