Din cuprinsul articolului
În ultimii ani, cabinetele de psihologie clinică din Statele Unite au început să observe un fenomen care până nu demult era considerat rar: adulți care cer evaluări pentru autism. Iar în multe cazuri, aceste suspiciuni se confirmă.
Potrivit unei analize publicate în JAMA Psychiatry în 2023, rata autismului la persoanele de peste 18 ani s-a mai mult decât dublat între 2011 și 2019 — de la 4,2 la 9,5 cazuri la mia de persoane. Alte date, apărute în JAMA Network Open în 2024, arată că segmentul de vârstă cu cea mai rapidă creștere este cel cuprins între 26 și 34 de ani.
Ce se întâmplă? A devenit autismul brusc mai frecvent? Sau oamenii au început, pur și simplu, să-l recunoască?
Nu este „o boală nouă”, ci o înțelegere mai clară
Elena Siper, psiholog principal la Seaver Autism Center din cadrul Icahn School of Medicine at Mount Sinai, confirmă că numărul solicitărilor venite de la adulți a crescut vizibil. „Primim cereri de evaluare în fiecare săptămână”, spune ea.
Această tendință are mai multe explicații:
-
Definiția autismului s-a lărgit de-a lungul decadelor.
-
Stigma s-a redus, iar oamenii se simt mai confortabil să ceară ajutor.
-
Mulți părinți ajung să își recunoască propriile trăsături abia după ce copilul lor primește un diagnostic.
-
Rețelele sociale contribuie la normalizarea neurodivergenței și aduc vizibilitate simptomelor mai subtile.
„Când am început să lucrez în acest domeniu, lumea se gândea la Rain Man când auzea de autism,” spune Michelle Gorenstein-Holtzman, psiholog la NewYork-Presbyterian / Weill Cornell Medical Center. Acum, oamenii încep să înțeleagă că autismul nu arată într-un singur fel.
Diagnosticul vine târziu, dar aduce claritate
Adulții diagnosticați la vârste mai mari nu se încadrează în tiparele severe ale spectrului. De cele mai multe ori, nu au întâmpinat dificultăți mari de vorbire și nu au prezentat întârzieri cognitive evidente în copilărie. În schimb, au avut dificultăți sociale, interese repetitive intense, uneori oboseală socială cronică și un sentiment profund că „nu se potrivesc”.
Mulți trăiesc zeci de ani fără să știe de ce interacțiunile sunt obositoare, de ce schimbările le provoacă anxietate sau de ce fixarea pe anumite subiecte e văzută drept „ciudată”. Diagnosticul, chiar și tardiv, le oferă o explicație. Și adesea, o formă de eliberare.
Femeile sunt, de multe ori, ignorate
Un alt aspect evidențiat de specialiști este că multe femei au fost omis în copilărie. Potrivit datelor clinice, băieții sunt diagnosticați de trei ori mai des decât fetele. Asta nu înseamnă că autismul este rar în rândul femeilor, ci că manifestările sunt diferite și mai greu de observat.
Catherine Lord, psiholog la David Geffen School of Medicine din cadrul UCLA, explică: „Criteriile de diagnostic au fost construite istoric în jurul comportamentului băieților. Fetele maschează mai ușor dificultățile sociale.”
Oameni realizați profesional pot trăi ani fără răspunsuri
Un exemplu notabil este Holden Thorp, editor-șef al publicațiilor Science. A fost diagnosticat cu autism în jurul vârstei de 50 de ani, în urma unei evaluări psihologice de rutină pentru echipa administrativă a universității la care lucra.
Cu o carieră de cercetător și funcții de conducere în universități importante, Thorp nu se încadra în stereotipurile autismului. Totuși, unele comportamente — cum ar fi lipsa intonației sau dificultățile de contact vizual — l-au însoțit toată viața.
Acum, își informează studenții încă din prima zi: „Le spun că sunt pe spectru. Nu mă aștept să gesticulez sau să am un ton dramatic. E modul meu de a interacționa, și asta nu mă face un profesor mai puțin competent.”
O diagnoză care schimbă totul (sau nimic)
Pentru unii adulți, eticheta de „autist” nu schimbă cu nimic realitatea de zi cu zi. Dar pentru alții, aduce un sentiment de apartenență, de înțelegere a trecutului, de validare a felului în care funcționează.
Sonia Chand, diagnosticată la 20 de ani, spune că în copilărie a fost considerată „copil-problemă”. A trecut prin episoade de depresie, a fost tratată cu litiu și a fost considerată la risc de suicid. Doar un psiholog atent, ani mai târziu, a făcut legătura între simptomele ei și autism. Astăzi, Sonia este terapeut, aleargă la maratoane și are propriul podcast.
Autismul nu înseamnă sfârșit — poate fi un nou început
Autismul nu este un verdict. Este o cheie de lectură a lumii. Iar pentru mulți adulți care trăiesc de ani buni cu întrebări fără răspuns, diagnosticul oferă exact ce le-a lipsit: o explicație coerentă.
Schimbarea de paradigmă înseamnă și o nevoie mai mare de resurse, terapie, înțelegere socială. Nu vorbim despre o epidemie de autism, ci despre o societate care începe să asculte și să vadă mai bine.
