Din cuprinsul articolului
Cine dintre noi nu a auzit comentarii de genul „ești fix ca mama” sau „exact ca tata”? Deși mulți dintre noi încercăm să ne formăm propria identitate și să ieșim din umbra părinților noștri, în anumite momente le percepem gesturile, vocile sau obiceiurile, pe care le purtăm cumva cu noi. Dar ce ne influențează cu adevărat să devenim ca ei – sunt genele noastre, mediul în care creștem sau pur și simplu modelele pe care le interiorizăm de-a lungul anilor? Devenim ca părinții noștri de-a lungul anilor?
Devenim ca părinții noștri de-a lungul anilor?! Moștenirea genetică ne oferă atât caracteristici fizice, cât și multe trăsături de personalitate. Cercetările efectuate în domeniul psihologiei și geneticii arată că genele influențează personalitatea și chiar modelele comportamentale.
Dr. Robert Plomin, un genetician de frunte în cercetarea influenței geneticii asupra comportamentului, subliniază că genele pot explica aproximativ 50 % din diferențele de personalitate dintre oameni. Plomin crede că genetica joacă un rol foarte important în formarea personalității noastre, care se manifestă și prin asemănarea cu părinții noștri.
Dar genetica nu este totul. Chiar dacă anumite trăsături de personalitate sunt „moștenite”, expresia lor este puternic modelată și de experiențele noastre de viață, în special în copilărie. Renumitul psiholog Jay Belsky remarcă faptul că influența eredității nu este complet solidă; mediul în care se dezvoltă copilul poate atenua sau consolida influențele ereditare.
Mediul familial: Primii pași către personalitate
Creșterea într-un mediu familial, în care suntem în permanență expuși la obiceiurile, valorile și reacțiile părinților noștri, ne modelează puternic. Copiii își imită părinții și adoptă modele de comportament de la ei. Părinții sunt primele persoane care ne oferă sprijin emoțional și structură, astfel încât reacțiile lor, modul de comunicare și chiar tiparele de rezolvare a problemelor devin „modelele” noastre despre lume.
Cercetările efectuate de Universitatea din Michigan au constatat că, copiii care cresc într-un mediu mai autoritar tind să adopte aceleași modele mai târziu în viață – atât pozitive, cât și negative. De exemplu, dacă părinții sunt conflictuali sau au probleme cu exprimarea emoțională, copiii sunt mai predispuși să interiorizeze aceste modele și să le ducă în propria viață. Devenim ca părinții noștri de-a lungul anilor?!
Mecanisme psihologice: De ce imităm?
Unul dintre principalii factori psihologici care contribuie la asemănarea cu părinții este teoria atașamentului. Psihiatrul și cercetătorul John Bowlby a dezvoltat teoria conform căreia copiii dezvoltă modele de bază de încredere, securitate și receptivitate prin intermediul relațiilor timpurii. Aceste tipare timpurii de atașament se formează prin intermediul relațiilor cu părinții sau cu îngrijitorii și se transmit adesea în relațiile noastre adulte.
Cercetări interesante publicate în revista Psychological Science, dar indică fenomenul ti de învățare socială. Dezvoltată de Albert Bandura, această teorie subliniază importanța imitației. Părinții sunt cele mai apropiate „modele” din copilăria noastră, așa că nu este surprinzător faptul că copiii imită adesea atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale comportamentului lor.
Putem rupe tiparele familiale?
Deși mulți dintre noi semănăm cu părinții noștri în anumite moduri (sau devenim ca părinții noștri de-a lungul anilor), avem întotdeauna capacitatea de a deveni conștienți de aceste tipare și de a le transforma dacă este necesar. În prezent, există multe modalități de a lucra asupra propriei persoane – de la psihoterapie la tehnici de gestionare a stresului și explorarea motivațiilor interioare. Auto-reflecția este un pas important pentru a ne rupe de tiparele familiale care nu ni se potrivesc.
Psihoterapeutul Dr. Sharon Martin spune că este important să devenim conștienți de modul în care reacționăm în situații stresante sau în relații. Acesta este adesea momentul în care tiparele noastre familiale interiorizate ies la iveală. Prin ținerea unui jurnal, auto-reflecție sau tratament prin terapie, putem deveni conștienți de aceste tipare, le putem recunoaște și, dacă este necesar, le putem schimba în mod conștient.
Acceptarea moștenirii, dar crearea propriei căi
În cele din urmă, s-ar putea să ne regăsim într-adevăr în anumite gesturi pe care le-am adoptat inconștient de la părinții noștri. Poate chiar împărtășim un simț al umorului sau un mod de a ne exprima similar. Dar, în același timp, avem posibilitatea de a decide ce părți ale „moștenirii familiale” vom păstra și pe care le vom schimba.
A deveni „ca părinții noștri” poate fi o îmbogățire sau o limitare, în funcție de cât de mult suntem dispuși să lucrăm asupra noastră și să devenim conștienți de cine suntem cu adevărat. În cele din urmă, este vorba despre echilibrul dintre ceea ce am „moștenit” și ceea ce creăm noi înșine. În orice caz, decizia este în mâinile noastre – ne vom urma părinții sau ne vom crea propria cale.
