Din cuprinsul articolului
Principalul component al zăcământului de sare de la Praid este sarea de bucătărie, cunoscută științific sub denumirea de clorură de sodiu, o substanță albă, cristalină, care se dizolvă foarte bine în apă. La 25 de grade Celsius, un litru (L) de apă poate reține în stare dizolvată până la 360 grame (g) de sare, ceea ce reprezintă o cantitate uriașă: soluția conține procentual peste un sfert sare (26,5%).
Toate apele continentale conțin o anumită cantitate de săruri dizolvate. Conform clasificării larg acceptate a lui Hammer (1986), în „apele dulci” conținutul total de săruri (inclusiv sarea de bucătărie) este sub 0,5 g/L, în apele sub-saline (ușor sărate) între 0,5-3 g/L, iar apele cu un conținut ridicat de sare de peste 3 g/L sunt considerate sărate. Din cauza schimbărilor climatice și a urbanizării accelerate, salinizarea apelor dulci (lacuri, râuri etc.) este un fenomen global, însă efectele sale asupra comunităților acvatice sunt în mare parte necunoscute (Astorg și colab., 2021).
În legătură cu accidentul minier de la Praid, există momentan foarte puține date privind compoziția chimică detaliată și conținutul de sare al apelor pârâului Corund și a râului Târnava Mică. Potrivit ministrului mediului, la data de 29 mai 2025, la Fântânele (județul Mureș), concentrația clorurii în râul Târnava Mică era de 0,05 g/L, iar pe 3 iunie la Târnăveni, aceasta era în jur de 0,5 g/L. Valoarea din urmă este de două ori mai mare decât limita maximă admisă conform Legii 458/2002 (OG 7/2023) privind apa potabilă (0,25 g clorură/L). Creșterea concentrației de cloruri se datorează sării transportate de pârâul Corund, care trece pe deasupra minei de sare de la Praid. Din acest motiv, în mai multe localități de pe valea Târnavei Mici, apa de la robinet a fost declarată improprie pentru consum uman, fiind recomandată doar pentru spălat, igienă personală și folosire la toaletă. Potrivit datelor din 2-3 iunie 2025, conținutul de sare al pârâului Corund sub Defileul de sare era în jur de 5 g/L, ceea ce înseamnă că nu mai este considerat un curs de apă dulce, ci unul clar sărat.
De ce nu poate fi tratată apa cu conținut mai mare de sare într-o stație de tratare a apei potabile?
Componentele chimice esențiale ale apei potabile sunt ionii de calciu, magneziu, sodiu, potasiu, fier, bicarbonat, clorură și sulfat. Pentru majoritatea acestor componente, legea apei potabile stabilește limite maxime admise. De exemplu, conținutul de clorură nu poate depăși 0,25 g/L, iar cel de sodiu 0,2 g/L (OG 7/2023).
Un conținut mai ridicat de sare dizolvată creează probleme în producerea apei potabile deoarece ionii de sodiu (Na⁺) și clorură (Cl⁻) sunt foarte stabili în apă: nu se oxidează și nu se precipită ușor.
Stațiile de tratare care produc apă potabilă din ape de suprafață (râuri, lacuri) sau puțuri forate etc. – cum sunt și cele de pe valea Târnavei Mici – folosesc tehnologii care nu modifică semnificativ compoziția chimică a apei. Astfel, după etapele de prefiltrare, îndepărtarea fierului și manganului (dacă este necesar), aerare, filtrare finală și clorinare, concentrația ionilor de sodiu și clorură din apa de la robinet rămâne aceeași ca în apa netratată. Prin urmare, dacă apa alimentată in stația de tratare are un conținut prea mare din acești ioni, la fel va fi și apa finală. În asemenea cazuri, singura soluție de diminuare inițială a conținutului salin este diluarea cu o altă sursă de apă cu conținut mai scăzut de sare. În situația actuală post-accident minier de la Praid, este foarte probabil ca acest lucru să se facă prin diluarea apei sărate din Târnava Mică cu apă dulce provenită din lacul Bezid.
Există și tehnologii capabile să producă apă potabilă din ape cu un conținut mai ridicat de sare, cum ar fi tehnologia bazată pe osmoză inversă (RO). Aceasta constă în forțarea apei printr-o membrană semipermeabilă, prin aplicarea unei presiuni superioară celei osmotice, care permite trecerea doar a moleculelor de apă, reținând sarea și impuritățile. Această tehnologie, mult mai costisitoare, este folosită în principal pentru desalinizarea apei marine și la producerea apei potabile din aceasta.
De ce nu poate fi folosită apa cu conținut ridicat de sare ca apă potabilă?
Apa cu un conținut ridicat de sare are efecte negative asupra sănătății umane. Simplificat, organele, vasele de sânge și celulele sanguine ale corpului nostru sunt „scăldate” într-o soluție ușor salină (cu ioni principali de sodiu și clorură), care trebuie să-și mențină o concentrație constantă – maximum 9 g/L (cca.0,9%). Dacă am consuma apă cu această concentrație, am bea o soluție izotonică, care nici nu hidratează, nici nu deshidratează. În mod normal, apa potabilă are un conținut de sare mult mai mic (sub 0,01%), și tocmai de aceea este considerată ”apă dulce”– adică apă care hidratează, permițând celulelor și sângelui să absoarbă apa.
Conținutul maxim admis de cloruri în apa potabilă este de 0,25 g/L, concentrație pe care deja o percepem ca fiind ușor sărată. Această valoare este mult sub limita critică de 9 g/L, mai ales că trebuie luată în calcul și cantitatea de sare ingerată din alimente (de obicei 5–12 g pe zi). Gustul sărat al unei soluții saline saturate poate fi comparat cu cel al apei marine, care conține „doar” 30-40 g/L de sare. Dacă bem apă cu o concentrație mai mare de 9 g/L, apare efectul invers: apa sărată deshidratează (celulele pierd apă).
Organismul uman încearcă să compenseze excesul de sare – rinichii elimină sarea prin urină – dar în cazul unui aport mare și constant de sare apare o pierdere masivă de apă din organism, iar organele nu mai pot funcționa corect. Celulele roșii ale sângelui sunt atât de afectate încât nu mai pot realiza eficient schimbul de gaze.
Chiar și la concentrații mai mici, apa sărată poate provoca simptome mai ușoare, cum ar fi creșterea tensiunii arteriale, prin stimularea secreției de aldosteron. Această substanță determină rinichii să rețină sodiu și apă, dar să elimine potasiu (Toxqui și Vaquero, 2016). Dezechilibrul rezultat între sodiu și potasiu, precum și volumul mai mare de apă din organism, duc la hipertensiune. Consumul pe termen lung de apă sărată sau de sare în exces poate provoca deficiență severă de potasiu în organism (Iqbal și colaboratorii, 2019).
Ce efecte poate avea un conținut mai ridicat de sare asupra faunei piscicole din râuri?
Creșterea concentrației de sare în pârâul Corund și în râul Târnava Mică poate exercita un stres semnificativ asupra speciilor de pești care trăiesc acolo, deoarece acestea sunt adaptați la medii cu concentrații scăzute de sare, mai ales speciile din râul Târnava Mică.
Efectele creșterii concentrației de sare pot include:
- Presiune osmotică și stres metabolic
Creșterea conținutului de sare perturbă osmoregulația peștilor, cauzând tulburări metabolice, încetinirea creșterii și chiar mortalitate. Dacă peștii ajung în apă mai sărată, apa începe să iasă prin osmoză din corpul lor pentru a egaliza concentrația de sare, astfel aceștia practic se deshidratează.
- Modificări comportamentale
Creșterea concentrației de sare poate influența comportamentul peștilor, de exemplu, reducând activitatea acestora. Din apa sărată pătrunde prea multă sare în corpul peștilor de apă dulce, pe care aceștia nu o pot elimina eficient din cauza lipsei unor mecanisme fiziologice adecvate. Metabolismul peștilor crește pentru a încerca să mențină echilibrul, ceea ce necesită multă energie și îi epuizează pe termen lung.
Toleranța la sare diferă semnificativ în funcție de specie și stadiul de viață. Unele specii de pești de apă dulce, în special adulții, tolerează mai bine creșterea salinității, în timp ce icrele și larvele sunt mai sensibile. Capacitatea de toleranță depinde de fundalul genetic, habitat și istoricul de expunere la sare al populației respective. Această diferență influențează care specii supraviețuiesc în apele care devin mai sărate (James și colab., 2003). Keffold și colab. (2004) au realizat un studiu în Australia pe specii de pești de apă dulce, concluzionând că LC₅₀ (concentrația letală la 50% dintre subiecții testați) pentru adulții peștilor de apă dulce este între 7-15 g/L (în medie circa 10 g/L), adică o concentrație mai mare decât aceasta este letală pentru jumătate din populație în 72 de ore. Stadiile timpurii ale peștilor (icre, larve) sunt și mai sensibile, cu un LC₅₀ între 4–8 g/L, ceea ce indică mortalitate semnificativă la concentrații mai scăzute.
Mai jos sunt prezentate rezultate ale unor experimente legate de toleranța la sare pentru câteva specii care trăiesc în Târnava Mică sau pârâul Corund, sau care sunt aproape înrudite (se află în același gen).
Barbus sp. (mrene):
În Târnava Mică trăiesc mreana (Barbus barbus) și mreana vânătă (Barbus petenyi). Jalali și colab. (2013) au studiat rata de creștere și toleranța la sare la Barbus sharpeyi la diferite concentrații de sare. Rezultatele arată că peștii nu au prezentat diferențe semnificative în creștere la o concentrație de 0–6 g/L sare, însă la valori de 9–15 g/L creșterea și rata de supraviețuire au scăzut.
Phoxinus sp.:
În Târnava Mică trăiește boișteanul (Phoxinus phoxinus). Toepfer și Barton (1992) au studiat consumul de oxigen la diferite concentrații de sare, arătând că creșterea sării influențează metabolismul și starea fiziologică a peștilor.
Una dintre cele mai cunoscute specii de pești din apele de munte din regiune, păstrăvul (Salmo trutta), a prezentat o mortalitate de 71–92% în 24 de ore la o concentrație de 32–35 g/L sare, depășind astfel toleranța speciei. Probabil concentrația maximă tolerată de păstrăv este sub 15 g/L, adică în intervalul apei salmastre (Urke și colab., 2009). Este important să se urmărească toleranța la sare în toate stadiile ciclului de viață, deoarece indivizii aflați în diferite etape resimt diferit aceeași presiune. Larvele de păstrăv au creștere și supraviețuire optimă între 0–5 g/L sare, iar între 5–10 g/L încep să prezinte scăderi în rata de creștere. Peste 10 g/L apar daune semnificative atât în creștere, cât și în supraviețuire (Zhang, 2020).
Bibanul (Perca fluviatilis) are o rată de supraviețuire de aproximativ 70% la 72 de ore la o concentrație de 10 g/L sare, dar scade la 20–30% la 15 g/L și aproape 0% peste 20 g/L. Creșterea concentrației de sare reduce ritmul de creștere al peștilor, în special peste 10 g/L. Temperaturile mai ridicate ale apei agravează toleranța la sare și scad semnificativ supraviețuirea (Overton și colab., 2008).
Zglăvocul (Cottus gobio), care trăiește în zonele montane și submontane, supraviețuiește în apele salmastre de pe litoralul Mării Baltice de Nord (până la 6–7 g/L concentrație de sare) și expansiunea sa este limitată de concentrații mai mari (Koli, 1969).
Este foarte important ca efectele concentrației de sare să fie analizate în funcție de parametrii și condițiile mediului respectiv. În prezent, când debitul pârâurilor și râurilor este suficient de mare și temperatura apei nu este foarte ridicată, este probabil ca ecosistemul să suporte cantități mai mari de apă sărată decât în perioadele secetoase și calde de vară.
Care sunt efectele salinității crescute asupra macroinvertebratelelor care trăiesc în râuri?
Pârâurile Corund și Târnava Mică sunt râuri tipice pentru zonele montane joase. Comunitățile de organisme acvatice care trăiesc în aceste ape pot fi considerate relativ bogate. Probele de macrozoobentos prelevate din zonă înainte de acest eveniment catastrofal arată că în aceste ape curgătoare se dezvoltă comunități bogate, care, prin diferite servicii ecologice (filtratori, prădători, detritivori, erbivori, etc.), au reușit asigurarea unei calități superioare ale apei, prin urmare apa din Târnava Mică a reușit chiar asigurarea bazei de apă potabilă a zonei.
Organismele acvatice nevertebrate, formate în mare parte din larve de insecte, melci acvatici și crustacee, sunt organisme bioindicatoare: unele specii indică o anumită calitate a apelor, prezența sau absența lor arată o schimbare a condițiilor ecologice din mediul acvatic. Compoziția specifică a macrozoobentosului indică atât o poluare locală, accidentală (caz în care membrii mai sensibili ai comunității dispar), cât și poluare cronică, de lungă durată (comunitatea este transformată ireversibil).
În Germania, au fost investigate sute de habitate acvatice pentru a vedea efectul concentrației de săruri (salinitatea) din apele curgătoare, unde s-a constatat o dispariție rapidă a speciilor sensibile, indicatoare de ape cu o calitate bună, și supreviețiurea unor specii mai puțin sensibile, și chiar apariția unor specii invazive, străine, modificând drastic compoziția originală a macrozoobentosului. Aceste specii tolerante pot fi crustacee acvatice (Amphipoda), izopode, melci și midii, și altele, modificând ireversibil aceste ecosisteme acvatice. Cercetătorii au constatat, că cea mai importantă premiză pentru răspândirea unor speciilor invazive, străine în apele continentale – pe lângă creșterea temperaturii – este creșterea peste limite normale a concentrației de ioni de clorură din apă, adică creșterea salinității (Früh et al., 2012).
Inundațiile catastrofale actuale din Praid, urmate de creșterea salinității peste valorile normale a pârâului Corund, transformă negativ comunitățile de organisme acvatice tipice apelor dulci, astfel încât, odată cu dispariția unor specii bioindicatoare, indispensabili pentru menținerea calității apei, acest ecosistem se va deteriora și calitatea generală a apei va scădea. Creșterea bruscă a salinității apelor înseamnă stres fiziologic pentru majoritatea organismelor adaptate la apă dulce, ceea ce inhibă principalele funcții vitale și poate duce la dispariția organismelor în majoritatea cazurilor. În acest fel, comunitățile acvatice sunt complet transformate, supraviețuind doar organismele care pot tolera concentrații mari de sare, ceea ce duce la o pierdere semnificativă a biodiversității și, astfel, serviciile ecosistemice sunt reduse, iar procesele naturale sunt transformate. Aceste schimbări sunt pe termen lung, regenerarea este un proces lent, durând chiar și decenii. În același timp, monitorizarea viitoare a comunităților de nevertebrate acvatice din apele afectate, dar și cele cu comunități neafectate din jur, poate furniza informații despre dimensiunea catastrofei ecologice din aceste ape, dar ne poate oferi și indicii asupra ritmului și dimensiunii regenerării acestor ecosisteme afectate, și o posibilă revenire la o calitate superioară a apelor din zonă într-un viitor cât mai apropiat.
Care pot fi efectele conținutului ridicat de sare asupra algelor din râuri?
În râurile naturale, pe pietrele de pe fundul apei se găsește o comunitate bogată de organisme vii, formată în principal din alge microscopice, în special diatomee, și mici nevertebrate. Această comunitate constituie totodată baza trofică a peștilor care trăiesc în râuri. Dintre toate componentele biocenozei acvatice, flora de diatomee este cea mai bine studiată în ceea ce privește efectul salinizării. Compoziția speciilor și diversitatea ansamblurilor de diatomee depind de conținutul (concentrația) de săruri din apă. Au fost dezvoltate numeroși indici algali pentru estimarea gradului de salinitate, ceea ce permite evaluarea efectelor apei sărate intrate în sistem prin analiza microscopică a algelor (Stenger-Kovács și colab. 2023). Creșterea de zece ori a concentrației de sare în râul Târnava Mică observată recent în zona Târnăveni, dacă se menține pe termen lung, va transforma inevitabil și ecosistemul râului. O parte a vieții acvatice din albie va muri imediat, iar alta în timp, fiind înlocuită de alte specii de alge și nevertebrate, care însă oferă o bază trofică mai săracă pentru pești – aceștia fiind deja stresați de salinitatea crescută. În plus, aceste schimbări creează condiții favorabile pentru răspândirea rapidă a speciilor invazive alogene.
Efectele apei cu conținut ridicat de sare asupra plantelor
Spre deosebire de om și animale, plantele nu au nevoie de sare de bucătărie, astfel sodiul din aceasta, chiar și în cantitățile existente în apa ușor sărată, are efecte negative asupra creșterii și productivității lor. Ca și alte săruri minerale, clorura de sodiu, cunoscută ca sarea de bucătărie, ajunge în plante în formă dizolvată în apă, prin rădăcină. La majoritatea plantelor apar perturbări în dezvoltare atunci când cantitatea de sare dizolvată în apa din sol depășește 2 grame pe litru, ceea ce, exprimată științific, reprezintă o concentrație mai mare de 40 milimoli pe litru. Astfel, dacă de exemplu, pârâul Corund care trece prin mina de sare de la Praid transportă în Târnava Mică 5 grame de sare de bucătărie pe litru, aceasta înseamnă că în soluția solului din grădinile și terenurile arabile aflate în apropierea râului ajung circa 85 milimoli de clorură de sodiu, ceea ce depășește deja pragul de toleranță a majorității plantelor, incluzând și arborii din pădurile limitrofe. Sarea care se infiltrează permanent în sol dinspre apa curgătoare se acumulează cu timpul în cantități tot mai mari, mai ales în perioadele calde și cu precipitații puține, când o parte a apei din sol se evaporă în atmosferă, iar sarea rămâne dizolvată în volumul tot mai mic de apă lichidă, deci concentrația sării crește datorită evaporației.
Cantitatea crescută a sării din apa solului are în privința plantelor cultivate un efect negativ rapid, care se manifestă în câteva ore, precum și o componentă care se instalează după câteva zile și săptămâni. Efectul rapid se datorează faptului că cantitatea mare de sare dizolvată duce la creșterea concentrației soluției apoase, și pentru că apa se deplasează dinspre soluțiile mai diluate spre cele mai concentrate, apa sărată din sol nu permite absorbția apei în rădăcină, ceea ce duce la deshidratarea progresivă a organelor vegetale. Acest deficit de apă, care apare mai întâi la nivelul rădăcinii, îngreunează absorpția sărurilor minerale esențiale, deoarece acestea pot intra în corpul plantei doar împreună cu apa. În consecințe, apar carențe ale nutrienților minerali, ceea ce slăbește starea de sănătate a plantei. Când datorită efectului de deshidratare al apei sărate nici organele supraterane nu mai primesc suficientă apă, creșterea lor încetinește sau se sistează, tulpina nu se alungește, nu se formează frunze noi din muguri sau noile frunze vor fi mai înguste, întârzie înflorirea și formarea fructelor. Deci, un efect rapid al acumulării de sare în apa din sol este scăderea masei verzi și a producției de semințe, ceea ce periclitează producția plantelor cultivate. Aceste consecințe nefaste sunt legate și de faptul că în urma percepției deficitului de apă, ca reacție de apărare plantele opresc temporar schimbul de gaze la nivelul suprafeței frunzelor (prin închiderea stomatelor), ceea ce reduce pierderea de apă prin transpirație, dar totodată împiedică preluarea dioxidului de carbon din atmosferă, compus indispensabil producerii de noi substanțe organice, ceea ce limitează considerabil sporul de biomasă. Totodată, în solul sărat semințele germinează într-un procent mai mic și într-o perioadă mai îndelungată, astfel scade randamentul semănatului.
Pe când în cazul omului și al animalelor clorura din sare este cea care provoacă principalele probleme de sănătate, în cazul plantelor cele mai multe perturbări sunt cauzate de sodiu. Dacă se acumulează, sodiul are o serie de efecte toxice, pe lângă perturbarea regimului de apă. Deoarece din punct de vedere chimic sodiul seamănă cu potasiul, care are numeroase roluri în viața plantelor, excesul de sodiu duce la carență de potasiu, acesta din urmă neputând contribui suficient la reglajul schimburilor de gaze sau la activarea diferitelor enzime care catalizează reacții importante de producere a substanțelor nutritive (de exemplu a glucidelor).
Diferitele plante tolerează în mod diferit cantitatea crescută de sare din apa solului. Printre plantele mai des cultivate la noi, o sensibilitate crescută la sare prezintă pomii fructiferi (de exemplu, soiurile de măr, prun, păr, mai ales dacă sarea se infiltrează la adâncimi mai mari în sol), majoritatea legumelor (mai ales salata, mazărea, fasolea), trifoiul, rapița, cartoful. Dintre arborii din păduri coniferele au o sensibilitate crescută la sare, mai ales în stadiul lor juvenil. La plantele menționate mai sus, deja o cantitate de sare de 4 g/L în apa solului poate duce la o inhibare semnificativă a creșterii și la scăderi drastice de producție. Printre plantele de cultură cu toleranță moderată la sare se numără roșia, vița de vie, ceapa, morcovul, porumbul și grâul de toamnă. La majoritatea soiurilor din aceste specii sarea provoacă scăderi semnificative de producție dacă se acumulează în apă în cantități care depășesc 6/7 g/L (adică în concentrații de peste 100-150 mM). Printre plantele cultivate cele mai tolerante la sare se află sfecla de zahăr, sfecla roșie, spanacul, sparanghelul, orzul (după Ahmad și colab., 2023).
Unele plante mențin un nivel scăzut de sare în organele supraterane prin reținerea majorității clorurii de sodiu la nivelul rădăcinii, altele translocă ulterior excesul de sare ajuns în frunze înapoi spre rădăcină. O strategie principală a toleranței sării la nivel celular este transportul direcționat și sechestrarea, ”închiderea” sodiului și clorurii într-un spațiu numit suc vacuolar, pentru a le izola de locurile unde se desfășoară procese metabolice care ar putea fi perturbate de sodiu sau de clorură. Toate aceste procese de apărare necesită consumarea unui surplus de energie, motiv pentru care plantele expuse la apa sărată cresc mai încet, alocă mai puțină energie pentru sporirea masei verzi sau pentru formarea de semințe și fructe.
Merită luat în considerare și faptul că, dacă oamenii sau animalele consumă acele plante crescute pe soluri sărăturate care au acumulat în corpul lor cantități mari de sodiu, acest exces de sodiu poate suprasolicita funcționarea rinichilor, iar la cei predispuși la hipertensiune poate duce la o creștere periculoasă a tensiunii arteriale.
În concluzie, cantitatea mare de sare transportată de apele curgătoare, după ce se infiltrează și se acumulează în sol, devine disponibilă plantelor din apropierea malului și plantelor cultivate în apropierea acestor râuri, perturbând aprovizionarea acestora cu apă (predispunând la deshidratare), inhibând creșterea și dăunând capacității de a produce substanțe nutritive, iar amploarea acestor efecte negative depinde de cantitatea de sare dizolvată în apă, de timpul de expunere, precum și de gradul de sensibilitate sau de toleranță față de sare a diferitelor specii și soiuri de plante cultivate.
Sumar și recomandări
Așa cum reiese din rezumatele prezentate mai sus, creșterea salinității într-un râu de apă dulce are, în general, un impact negativ asupra majorității comunităților de organisme. Acest efect este strâns corelat cu gradul și durata creșterii salinității, precum și cu alți parametri de mediu (de exemplu, temperatura). Din acest motiv, considerăm deosebit de importantă monitorizarea râului Corund și a râului Târnava Mică, nu doar din punct de vedere al parametrilor fizico-chimici, ci și prin urmărirea modificărilor în fauna acvatică. Este esențială evaluarea eventualelor daune ecologice, pe baza cărora se pot formula recomandări pentru atenuarea acestora.
Autori studiului prezentat:
Dr. MÁTHÉ István, microbiolog – Universitatea Sapientia
Dr. SZÉP Sándor, inginer chimist – Universitatea Sapientia
Dr. ZSIGMOND Andrea-Rebeka, chimist – Universitatea Sapientia
Dr. NAGY András-Attila, ihtiolog – Universitatea Babeș-Bolyai, cadru didactic asociat
Drd. IMECS István, ihtiolog – Universitatea Maghiară de Științe Agricole și Științe ale Vieții
(MATE, Budapesta)
Dr. KERESZTES Lujza, hidrobiolog – Universitatea Babeș-Bolyai
Drd. DÉNES Anna, hidrobiolog – Universitatea Babeș-Bolyai
Dr. VÖRÖS Lajos, limnolog – HUN-REN, Institutul de Cercetări Limnologice Balaton (Tihany,
Ungaria)
Dr. FODORPATAKI László, fiziolog vegetal – Universitatea Sapientia
