Sindromul urâțeniei cu siguranță nu-i o boală ușor de suportat, iar psihiatri spun că aproximativ 2% din populaţia globului este afectată de acest sindrom.

Tulburarea dismorfică corporală (TDC) apare atunci când persoana devine obsedată de un defect fizic pe care îl are, un aspect inestetic.

Tulburarea debutează de obicei în copilărie, însă ea se poate manifesta și la maturitate.

Nu este absolut obligatoriu însă ca persoana care suferă de această boală să aibă un defect pe care să îl conștientizeze și în legătură cu care să dezvolte o obsesie, ea se poate manifesta și la oameni cu un aspect plăcut ,dar care se percep ca fiind dezgustătoare și care au, în general, probleme să relaționeze cu ceilalți.

Unele persoane devin obsedate de defectul lor și ajung să fie dependente de operațiile estetice sau preocupați să schimbe mereu câte ceva în aspectul lor.

Ca o persoană să fie diagnosticată cu TDC trebuie să întrunească mai multe simptome, între acestea: interesul excesiv în legătură cu defectul său, tulburări de comportament sau de încadrare socială, asocierea sau apariţia pe fondul unei alte boli (bulimie – aversiune faţă de kilogramele în plus)

Bolile de asociere sunt în general tot de domeniul psihiatriei, iar tratamentul este la fel de important ca şi diagnosticarea corectă şi rapidă.

Spre deosebire de majoritatea bolilor psihice, TDC face notă discordantă prin rezistenta pacienţilor la terapia clasică.

Terapia comportamentală de grup este cea mai eficientă, având rezultatele cele mai bune, ea urmărind educarea pacienţilor cu privire standardele sociale și ceea ce noi reprezentăm în cadrul ei.

 Terapia este dublată de tratament medicamentos, scopul fiind de a îmbunătăţi starea de spirit a pacienţilor şi să-i facă susceptibili la schimbare.

Potrivit cercetătorilor de la Medicine Montefiore Medical Center, din SUA, tratamentele farmacologice și neuromodulatorii actuali utilizați pentru tulburarea dismorfistică a corpului nu sunt deosebit de eficienți și sugerează direcții pentru studiile viitoare privind tratamente noi, cum ar fi augmentarea cu antipsihotice atipice și utilizarea oxitocinei intranazale în cazurile de tulburare dismorfică a corpului care prezintă simptomatologie reziduală chiar și cu monoterapie adaptată.

Aceștia mai susțin, de asemenea, că există dovezi care arată că tehnicile neurostimulatoare neinvazive, cum ar fi stimularea magnetică transcranială repetată, pot fi de valoare în cazurile rezistente la tratament.