Viața în România anilor ’70-’80: Libertate, constrângeri și lecții de reziliență

Viața în România anilor ’70-’80. Revăzând secvențe din spectacolele Festivalului Mamaia din anii ’70-’80, mulți dintre noi retrăim atmosfera aparte a copilăriei din acea perioadă. Ne amintim cu plăcere de artiștii și slagărele din acea perioadă: Mirabela Dauer, Angela Similea, Dida Drăgan, Corina Chiriac și mulți alții.

Pentru generația crescută atunci, viața cotidiană era un amestec de libertate aparentă și constrângeri, care au modelat caractere și au antrenat o reziliență greu de înțeles pentru tinerii de astăzi.

O copilărie între libertate și reguli lejere

Copiii acelor ani au crescut într-o lume destul de modernă pentru a oferi distracții noi, dar încă neatinsă de supravegherea permanentă a tehnologiei. Telefonul fix era prezent, dar fără GPS sau mesagerie instantanee, fiecare ieșire era o aventură lipsită de controlul părinților. Puteai avea o absență prelungită de acasă, dar atât timp cât ajungeai la cină, totul era în ordine. Joaca din fața sau spatele blocului, ulița vecină devenea loc de joacă și, din când în când, câte o ”babă” sătulă de hărmălie te lua la alergat cu o mătură de crengi cu care curăța curtea.

Pe ulițele satului sau strazile dintre blocuri jocurile copilăriei și prieteniei te făceau să uiți de trecerea timpului: ”De-a v-ați ascunselea”, ”Coarda”, ”Eleasticul„, ”Statuile”, ”Frunza”, ”Țara, Tară vrem Ostași”, ”Leapșa”, „Hoții și Vardiștii”

Această libertate a însemnat mult mai mult decât lipsa unor reguli stricte. A influențat profund modul în care generația anilor ’70-’80 a învățat să gestioneze riscul, eșecul și autonomia.

Libertatea care formează caracterul

Privind în urmă, nu libertatea copilăriei în sine uimește, ci modul discret în care aceasta a modelat mentalitatea unei epoci. Nu existau „ritualuri de inițiere” organizate, ci simple întâmplări de zi cu zi: reparai singur bicicleta, rătăceai prin cartier, sau trebuia să gestionezi conflicte în curtea școlii. Nimic excepțional, dar totul formator.

Fiecare mic obstacol era o lecție: problemele se rezolvau de multe ori fără ajutorul adulților, iar soluțiile trebuiau găsite pe loc. Nu era o școală a durității, ci una a ingeniozității și adaptabilității – abilități tot mai rare într-o societate a supravegherii și siguranței absolute.

Lecții de viață pe care nu le mai întâlnim azi

1. Să te pierzi “catastrofal” Plecai cu bicicleta și, dintr-o dată, nu mai recunoșteai drumul. Fără GPS, fără telefon, trebuia să găsești singur soluții. Teama inițială se transforma într-un exercițiu de orientare și autocontrol. Învățai să soliciți ajutorul străinilor, să citești semnele din jur, să-ți păstrezi calmul și să găsești mereu o cale de întoarcere. Astăzi, copiii rar trăiesc această experiență plină de panică și concentrare intensă. Interesant este cum percepeau copiii anilor 70-80 și cum percep cei de azi povestea ”Hansel si Gretel” sau ”Fata Moșului și a babe”
2. Să negociezi cu adulți dificili Tatăl unui prieten care consuma prea mult alcool, profesorul, ”bătrâna” de la etajul 3,  antrenorul autoritar sau vecinul mereu iritat… Generația acelor ani a fost nevoită să-și adapteze comportamentul în funcție de dispoziția adulților. Aceasta a dezvoltat o inteligență emoțională subtilă: capacitatea de a “citi” oamenii, de a recunoaște autoritatea reală și de a-ți stabili propriile criterii de încredere.

Un antrenament invizibil pentru viață

Nimeni nu era mai curajos sau mai rezistent decât alte generații, dar copiii de atunci erau supuși constant la mici provocări. Erau forțați să se adapteze, să improvizeze și să învețe din propriile greșeli. Panica era doar o etapă temporară, iar reflecția și calmul deveneau instrumentele esențiale pentru orice rezolvare.

Această “școală a vieții” și-a pus amprenta nu doar asupra rezilienței, ci și asupra modului de a privi lumea: cu încredere, dar și cu prudență, cu deschidere, dar și cu discernământ.

O generație diferită, dar puternică

Copiii anilor ’70-’80 au crescut fără confortul supravegherii digitale, fără răspunsuri imediate, cu lipsuri pe care nu le percepeau și fără protecție excesivă. Au învățat că libertatea implică și risc, dar și satisfacția de a găsi singur soluții. Astăzi, lecțiile lor par uitate, dar rămân o sursă de inspirație pentru oricine dorește să își antreneze autonomia și reziliența.

Viața din România anilor ’70-’80 nu era mai ușoară, dar era, cu siguranță, mai autentică. O copilărie trăită între libertate oferită de ”refugiul de afară” și reguli flexibile a format o generație pregătită să facă față oricărei provocări. Aceste experiențe, departe de a fi “traume”, au fost fundația unei reziliențe pe care merită să o redescoperim astăzi.