Din cuprinsul articolului
Înțelepciunea îmbătrânirii. În căutarea unei vieți împlinite, întrebarea esențială nu este doar „Cum putem adăuga ani vieții noastre?”, ci mai ales „Cum putem adăuga viață anilor noștri?” Această distincție, ridicată în dialogul cu filosoful și omul de cultură Horia-Roman Patapievici, dezvăluie o ruptură profundă în modul în care civilizația modernă înțelege existența, sănătatea și etapele vieții.
Patapievici susține o teză radicală în contextul actual: viața nu se reduce la o viață sănătoasă, iar faptul de a îmbătrâni este în sine o valoare, nu un handicap de evitat.
Mitul tinereții și ecuația greșită: Sănătate = Tinerețe
Societatea modernă, fiind o civilizație a modernității (definită prin știința modernă, drepturile individuale, secularizare și capitalism), valorizează tinerețea ca fiind etalonul suprem al stării de bine.
„Pentru noi a fi sănătos înseamnă a fi tânăr.”
Această echivalare – Sănătate = Sănătate Perfectă = Tinerețe – este considerată de Patapievici o utopie și o eroare (un hubris). Deși tehnologia medicală modernă ne oferă instrumente remarcabile pentru a prelungi healthspan-ul (calitatea vieții), încercarea de a duce tinerețea „până în pânzele albe” este sortită eșecului. Substratul biologic îmbătrânește, iar intervențiile constante duc la „măști ridicole”.
Tinerețea este definită prin două trăsături majore:
- Exuberanța vitalității și aparenta lipsă de limită în resurse.
- Nevinovăția devenirii (unschuld desverdenz, termen preluat de la Nietzsche), o vârstă situată „dincolo de bine și rău”.
Totuși, aceste calități se prelungesc fizic, nu și spiritual sau moral.
Redescoperirea înțelepciunii și a moderației
În contrast cu valorizarea excesivă a vitalității tinereții, bătrânețea a fost devalorizată, fiind percepută ca un handicap. În tradiția pre-modernă, lucrurile stăteau invers: bătrânețea era valorizată pentru Înțelepciune. Anticii nu problematizau sănătatea sub specia perfecțiunii, ci valorau arete (virtutea, împlinirea potențialului) și principiul fundamental al Moderației (Meden Agan – Nimic prea mult), aplicabil atât fizic, cât și moral.
Patapievici propune o reprimitere a bătrâneții în brațele noastre, deoarece ea aduce:
- Splendoarea faptului de a fi viu: O apreciere profundă a vieții, pe care tânărul o exploatează instinctiv, dar pe care bătrânul o contemplă.
- Percepția vulnerabilității și a unicității: Lumea nu mai este o pradă (raport instrumental), ci este percepută în fragilitatea ei și în ființa autentică a oamenilor.
„Vă spun, cine nu îmbătrânește are un mare ghinion… Faptul de a îmbătrâni… este în sine o valoare.”
Evacuarea morții și a sufletului: sursa crizei moderne
O altă problemă majoră a omului modern este evitarea și evacuarea conceptului de moarte din discursul public și privat. Dorința de longevitate este, teologic vorbind, o luptă catehontică (de întârziere) împotriva morții.
Această negare a morții și pierderea respectului față de înțelepciune sunt strâns legate de pierderea religiei de referință (Creștinismul), care, în viziunea lui Patapievici, a fost „discursul murmurat” al civilizației occidentale. Creștinismul putea oferi un sens morții și al suferinței; neputând face acest lucru, modernitatea le-a evacuat și le-a reprimat.
Sufletul a fost astfel substituit de psihologie, iar problemele spirituale sunt adesea anesteziate prin „pastile” (pastile).
Reintegrarea spiritualității: dincolo de Xanax și Psihanaliză
Soluția pentru a da viață anilor nu se găsește exclusiv în medicină sau psihanaliză (pe care Patapievici o ironizează ca fiind un „discurs infinit” sau o practică „costisitoare”). Căutarea spiritualității, chiar și atunci când este recomandată de psihoterapeuți inteligenți, ar trebui să înceapă cu „Exercițiile Spirituale” ale Antichității.
Filozofia antică era definită ca „pregătire pentru moarte”. Practici precum cele din Însemnările către sine ale lui Marcus Aurelius – care nu sunt un jurnal privat, ci rugăciuni sau exerciții spirituale de ordonare a sufletului – pot fi aplicate și astăzi.
Pentru a trăi cu sens, nu e suficient să menții o propoziție a vieții corectă din punct de vedere gramatical (viața sănătoasă). Este nevoie de suflet, de o semnificație care trimite dincolo de simplul gramatical medical:
„Pentru a da viață anilor [mei] am nevoie de suflet. Că altfel nu se formează semnificația, deși sensul prin gramaticalul medical al vieții mele e obținut. Iată, sunt în viață. Dar cum sunt în viață?”
Prin acceptarea faptului că îmbătrânirea este o valoare și prin reintegrarea conștiinței morții și a spiritualității (fie că e prin creștinism, fie prin exerciții spirituale), omul își face dreptate vieții și poate privi cu poftă spre anii care vin.
