Din cuprinsul articolului
Astazi, 10 februarie 2026, creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Haralambie apărător de boli. Sărbătorit cu mare cinste de către biserică, Sfântul Aralam este considerat patronul ciumei, păzitor de foame și izgonitor de duhuri necurate, făcător de minuni, păzitor al morții, stăpânul și purtătorul tuturor bolilor.
Sfânt vestit pentru puterea credinţei
Sfântul este vestit pentru puterea credinţei sale, entuziasmul cu care împărtăşea sfintele învăţături creştine şi cinstit pentru faptele măreţe ce le-a săvârşit atât pentru oameni cât şi pentru animale.
Sfântul Haralambie a fost învrednicit de Împărăția lui Dumnezeu
Sfântul Haralambie a fost învrednicit de Împărăția lui Dumnezeu prin moarte mucenicească, în vremea împăratului Septimius Sever. Prigonitorii au crezut că vârsta înaintată îl va face să renunțe la credința în Hristos și să se închine idolilor. L-au supus la chinuri grele și l-au jupuit de viu. În timpul suferinței, sfântul le-a spus:
„Vă mulțumesc, fraților, că jupuind trupul meu cel vechi mi-ați înnoit sufletul cu haina suferinței pentru Mântuitorul și pentru Biserica Sa”.
A rămas statornic până la capăt. A murit în închisoare, după ce a fost decapitat. Înainte de moarte, s-a rugat astfel:
„Cel ce va ține ziua mea și va posti-o, de acela să nu se apropie nicio boală”.
Potrivit tradiției, Dumnezeu i-a împlinit această dorință. În timpul chinurilor a săvârșit minuni și i-a adus pe mulți la credință. Calina, fiica împăratului, a renunțat la idoli și a primit credința în Hristos.
Ciuma apare ca o ființă înfricoșătoare
În iconografia secolului al XIX lea, ciuma apare ca o ființă înfricoșătoare, uneori scheletică, cu aripi negre și sabie, alteori cu trăsături fantastice și coasă. În credința populară, Sfântul Haralambie ține ciuma legată în lanț. Se spunea că Dumnezeu i-a dat-o în grijă pentru a opri nimicirea oamenilor.
În mentalitatea arhaică, spiritul ciumei era numit Mama Mușa, o bătrână urâtă și primejdioasă. Legenda spune că era închisă într-o nucă purtată de sfânt la piept. Uneori îi dădea drumul, iar când răutatea oamenilor creștea, boala se răspândea.
De-a lungul timpului, oamenii au căutat metode de apărare. Organizau ospețe în drum, crezând că astfel ciuma se va sătura și va pleca. Făceau cămașa ciumei într-o singură noapte, dintr-un caier de cânepă, lucrată de nouă femei în vârstă, și o puneau pe cel bolnav. Femeile coceau un colăcel înainte de răsărit, îl rupeau în patru și aruncau bucățile în cele patru zări.
În mediul rural, credincioșii duc la biserică tărâțe, sare, cartofi, mere, colivă și colaci pentru a fi sfințite. Hrana binecuvântată se dă animalelor sau bolnavilor din casă. Se fac pomeni pentru cei morți și pentru protecția gospodăriei. Se pregătește agheasmă, folosită pentru băut, pentru spălat și pentru stropirea casei, grajdurilor și pomilor. Se crede că dacă plouă în ziua sfântului, va ploua încă patruzeci de zile.
În unele zone, sfântul este considerat cel care strânge sufletul omului. Cine lucrează în ziua lui riscă boală și suferință, iar cel credincios primește trecere lină. Este văzut ca ocrotitor al păsărilor, al animalelor și al semănăturilor. În această zi nu se înjugă animalele de povară.
Ciuma, cunoscută ca Moartea Neagră, a fost provocată de bacteria Yersinia pestis. În 1347, corăbii venite din Asia au ajuns în portul Messina. Oameni bolnavi și șobolani purtători de purici infectați au răspândit boala în Europa. Orașele aglomerate au favorizat epidemia. Buboaiele apărute la axilă, gât sau în zona inghinală erau semn distinctiv. În câțiva ani, aproape jumătate din populația Europei a murit.
