Atenuând expresia unei singure gene, oamenii de ştiinţă au reuşit să extindă durata medie a vieţii unor şoareci de laborator cu cca. 20%; la oameni, aceasta ar echivala cu o prelungire a duratei medii a vieţii cu 16 ani.
Cercetătorii de la National Institutes of Health, SUA, au lucrat asupra unei gene ce codifică sinteza proteinei mTOR, implicată în metabolism şi echilibrul energetic al organismului şi care joacă un rol în procesul de îmbătrânire. Rezultatele au apărut în jurnalul Cell Reports.
Cercetătorii au modificat genetic şoareci de laborator, astfel încât aceştia să producă doar aproximativ 25% din cantitatea de proteină mTOR sintetizată în mod normal – adică aproximativ cantitatea minimă necesară pentru supravieţuire.
Şoarecii astfel modificaţi genetic (şoarecii mTOR) aveau dimensiuni ceva mai mici decât media, dar, altfel, păreau normali.
Durata medie a vieţii pentru şoarecii modificaţi genetic a fost de 28.0 luni pentru masculi şi 31,5 luni pentru femele, comparativ cu 22,9 luni, respectiv 26,5 luni, pentru masculii şi femelele de şoareci normali.
De asemenea, durata maximă a vieţii a crescut; şapte dintre cei mai longevivi opt şoareci folosiţi în studiu erau şoareci mTOR. Creşterea duratei vieţii obţinută în acest caz este una dintre cele mai mari observate vreodată la şoareci.
Extinderea duratei vieţii a fost semnificativă, dar cercetătorii au observat că această modificare a duratei vieţii nu afectează identic toate organele şi ţesuturile animalului. Deşi, în ansamblu, şoarecii mTOR îmbătrâneau mai bine, îmbătrânirea nu era uniformă: anumite organe şi funcţii se menţineau mai bine decăt altele.
Şoarecii modificaţi genetic se descurcau mai bine decât cei obişnuiţi la testele de echilibru şi orientare prin labirint, ceea ce arată că se menţineau mai bine în ceea ce priveşte memoria şi coordonarea mişcărilor.
Şoarecii mTOR mai vârstnici îşi păstrau, de asemenea, mai bine postura şi forţa, comparativ cu cei normali. În schimb, prezentau o piedere mai rapidă de masă osoasă, pe măsură ce îmbătrâneau, şi erau mai suceptibili la infecţii la bătrâneţe, ceea ce sugerează că degradarea sistemului imunitar era mai accerelată.
Aceste observaţii confirmă faptul că îmbătrânirea organismului animal nu eete uniformă. Rezultatele ar putea duce la dezvoltarea unor terapii anti-îmbătrânire destinate în mod specific anumitor organe (de exemplu, creierul, în cazul bolii Alzheimer.)
