Din cuprinsul articolului
Exodul medicilor clinicieni din spitalele românești este documentat și dezbătut public de ani buni. Un subiect mult mai puțin vizibil este cel al specialiștilor în sănătate publică — epidemiologi, manageri sanitari, specialiști în politici de sănătate — care gestionează în umbră sistemul și care, în caz de criză (pandemie, epidemie, dezastru natural cu impact sanitar), sunt primii care trebuie să ia deciziile corecte.
Un sondaj recent arată că aproape trei sferturi dintre tinerii absolvenți din acest domeniu iau în calcul emigrarea.
Ce specialiști sunt vizați și de ce contează
Sănătatea publică nu înseamnă medicii care tratează pacienți la pat. Este disciplina care se ocupă de prevenție la nivel de populație, de supravegherea bolilor infecțioase, de gestionarea crizelor sanitare, de politicile de vaccinare, de monitorizarea calității apei și alimentelor, de evaluarea impactului poluării și de planificarea resurselor sistemului sanitar. Acești specialiști lucrează în instituții ca Institutul Național de Sănătate Publică (INSP), Direcțiile de Sănătate Publică județene (DSP), Ministerul Sănătății sau în organisme internaționale (OMS, ECDC).
România pregătește anual câteva sute de medici cu specializare în sănătate publică și management sanitar, prin rezidențiat de 3 ani. Aceasta este singura rezervă de experți în managementul crizelor sanitare. Potrivit unui sondaj citat în presa de specialitate în zilele acestea, 70% dintre tinerii specialiști în sănătate publică intenționează să plece din România. Motivele: salarii mult sub media europeană, lipsa echipamentelor și infrastructurii adecvate, absența perspectivelor de carieră în sistem, birocrație paralizantă și sentiment de inutilitate a muncii în fața unui sistem care nu implementează recomandările lor.
Ce s-a întâmplat în COVID-19 când sistemul era subocupat
Pandemia de COVID-19 a expus, în 2020–2022, fragilitatea structurală a sănătății publice din România. Direcțiile de Sănătate Publică, subfinanțate și cu personal insuficient, au fost copleșite de volumul anchetelor epidemiologice. Deciziile privind școlarizarea, restricțiile și vaccinarea au oscilat între ministere, comitete de criză ad-hoc și experți medicali fără autoritate formală. Comunicarea publică a fost haotică, de multe ori contradictorie. Rata mortalității din România în pandemie a fost printre cele mai ridicate din UE: conform ECDC, România a înregistrat unul dintre cele mai mari indici de exces de mortalitate din Europa în 2021.
Specialiștii în sănătate publică au atras atenția atunci că nu lipsa tratamentelor a costat cel mai mult, ci deficitul de expertiză în managementul crizei: anchete epidemiologice tardive, vaccinare dezorganizată, comunicare de risc deficitară. Sunt exact competențele pe care le oferă specialiștii pe care îi pregătim acum și care vor să plece.
De ce nu rămân: comparație România vs. Cehia și Polonia
Salariul unui medic cu specialitatea sănătate publică în sistemul public românesc se situează, în 2026, între 8.000 și 12.000 lei brut pe lună în funcție de vechime și locul de muncă — adică echivalentul a 1.600–2.400 euro brut. Un specialist echivalent în sistemul public ceh câștigă 3.500–5.000 euro lunar, iar în Polonia, 3.000–4.200 euro. Raportat la costul vieții ajustat, diferența rămâne semnificativă în favoarea migrației.
Cehia și Polonia au reușit parțial să rețină specialiști în sănătate publică prin două mecanisme absente în România: burse de rezidențiat mai mari, legate de un angajament de minimum 5 ani în sistemul public, și crearea de posturi atractive în institutele naționale de sănătate publică, cu salarii competitive și resurse de cercetare. Ambele țări au și o infrastructură digitală pentru supravegherea bolilor mai avansată, ceea ce face munca epidemiologică mai eficientă și mai satisfăcătoare.
Ce riscă România dacă tendința continuă
Organizația Mondială a Sănătății avertizează periodic că probabilitatea unei noi pandemii în decada 2025–2035 este semnificativă, prin gripă aviară cu potențial pandemic, coronavirusuri noi sau patogeni bacterieni rezistenți la antibiotice. România, cu o rată de vaccinare deja scăzută și cu un sistem de supraveghere epidemiologică subfinanțat, ar fi extrem de vulnerabilă în cazul unui nou eveniment pandemic, dacă tendința de exod al specialiștilor continuă.
Problema nu este ipotetică. Recentele valuri de gripă din sezonul 2025–2026 au suprasolicitat DSP-urile județului unde sistemele de alertă rapidă funcționau deficitar. Anchetele epidemiologice au durat uneori săptămâni întregi din cauza lipsei de personal calificat.
Ce s-ar putea face — propuneri din sistemul medical
Specialiști din comunitatea medicală au propus în spațiul public mai multe direcții de acțiune:
1. Crearea unui statut separat pentru specialiștii în sănătate publică angajați în sistemul public, cu grilă de salarizare legată de experiență și de responsabilitatea postului, nu de grila uniformă actuală.
2. Burse de rezidențiat mai mari pentru sănătate publică, condiționate de 5 ani de serviciu în sistem, cu penalități pentru retragere anticipată (model Cehia, Croația).
3. Investiții în infrastructura digitală a INSP și DSP-urilor: sisteme moderne de supraveghere epidemiologică, raportare online, laboratoare echipate, care să facă munca eficientă și atractivă.
4. Interoperabilitate cu ECDC (Centrul European pentru Controlul și Prevenirea Bolilor), pentru ca specialiștii români să facă parte din rețele europene de expertiză și să aibă acces la proiecte de cercetare internaționale.
Ziua Mondială a Sănătății — marcată pe 7 aprilie 2026 — a adus în prim-plan tocmai tema echității în distribuția personalului medical la nivel global. OMS estimează că lumea va duce lipsă de 10 milioane de lucrători în sănătate până în 2030, cu efecte disproporționate asupra statelor cu sistem de sănătate mai fragil.
România are în prezent aproximativ 900 de medici cu specialitatea sănătate publică și management sanitar înregistrați în sistemul public, conform datelor Ministerului Sănătății. Jumătate dintre aceștia au peste 50 de ani. Fără o politică activă de retenție, înlocuirea generațională în sistemul de sănătate publică nu se va produce în ritm suficient.
