Din cuprinsul articolului
Cum arăta creierul oamenilor preistorici și cum s-au dezvoltat capacități precum limbajul? La aceste întrebări încearcă să răspundă paleoneurologia, o disciplină științifică apărută în urmă cu aproximativ 150 de ani, care studiază evoluția creierului uman pe baza fosilelor.
Scopul cercetătorilor este de a reconstrui caracteristicile creierului strămoșilor noștri folosind tehnologii moderne, pentru a înțelege mai bine modul în care au evoluat funcțiile cognitive de-a lungul timpului.
Cum studiază cercetătorii un organ care nu se fosilizează
Creierul este un organ moale, care nu se păstrează în timp. Totuși, el lasă urme pe partea internă a craniului. Din acest motiv, oamenii de știință analizează endocraniul fosilelor, adică suprafața interioară a craniului, unde creierul a imprimat diferite structuri.
Această metodă permite formularea unor ipoteze despre forma și organizarea creierului speciilor umane dispărute. Însă interpretarea acestor urme nu este lipsită de dificultăți.
Una dintre principalele provocări este stabilirea unei corespondențe clare între șanțurile cerebrale și amprentele lăsate pe endocraniu. Pentru a reduce riscul de erori, o echipă internațională coordonată de Antoine Balzeau, cercetător în cadrul CNRS la laboratorul „Histoire naturelle des Humanités Préhistoriques”, a propus o abordare inovatoare.
O abordare inedită bazată pe imagistică prin rezonanță magnetică
Cercetătorii au analizat 75 de voluntari cărora le-au fost efectuate investigații prin imagistică prin rezonanță magnetică (IRM) atât la nivelul creierului, cât și al craniului. Ulterior, au comparat forma creierului cu forma amprentei sale interne, adică endocraniul, în cazul acelorași persoane.
Rezultatele, publicate în Journal of Anatomy, au arătat că urmele vizibile pe endocraniu nu corespund întotdeauna direct șanțurilor cerebrale, un aspect care i-a surprins pe specialiști.
Aproximativ 12% dintre marcajele observate nu aveau legătură cu structura creierului, ci proveneau din alte elemente ale craniului. Aceste urme, denumite „mărci endocraniene neasociate șanțurilor cerebrale” (MNAS), pot fi confundate cu amprente ale creierului și pot duce la interpretări greșite în studiul fosilelor.
Antoine Balzeau a explicat că rezultatele subliniază necesitatea prudenței în analiză, sugerând că încercările anterioare de a „citi” creierul din fosile ar fi putut fi uneori prea ambițioase.
O nouă metodă standardizată pentru analiza fosilelor
Pe baza acestor descoperiri, echipa de cercetători propune o metodă standardizată de analiză a endocraniilor fosilelor. Specialiștii compară această contribuție cu o veritabilă „piatră de Rosetta” pentru paleoneurologie, făcând referire la celebra descoperire care a permis descifrarea hieroglifelor egiptene în secolul al XIX-lea.
Noua metodă presupune o descriere detaliată și obiectivă a marcajelor, posibilă datorită accesului la date moderne obținute de la subiecți vii. Analiza include comparații între indivizi și validare încrucișată realizată de mai mulți specialiști, pentru a reduce riscul interpretărilor eronate.
Potrivit autorilor studiului, această abordare va permite identificarea mai precisă a regiunilor cerebrale la speciile umane dispărute și va contribui la o mai bună înțelegere a evoluției creierului și a dezvoltării abilităților cognitive, precum limbajul.
Descoperirea marchează un pas important în studiul evoluției umane și deschide noi perspective asupra modului în care creierul nostru a ajuns la forma și complexitatea actuală.
