Din cuprinsul articolului
„Doctorul zilei” începe astăzi publicarea unui serial cu tema „Copiii supradotați”, subiect delicat, care dă mari bătăi de cap părinților, educatorilor, profesorilor și societății în general
Florian Saiu
Corpul articolelor vor avea la bază studiile lui Franz J. Mönks, fost profesor de psihologia dezvoltării la Universitatea Radboud din Nijmegen (Olanda), pionier în cercetarea supradotării.
Înainte de a pătrunde însă în universul copiilor supradotați, vom încerca să explicăm, pe baza argumentelor propuse de profesorul Mönks, ce înseamnă, de fapt, supradotarea. Cum poate fi recunoscută? Ce rol are aceasta în educația din familie și din școală?
Interacțiunea factorilor interni și externi
Supradotarea este în legătură directă cu dezvoltarea psihică. De remarcat că atât factorii interni, cât și cei externi pot juca un rol obstructiv sau unul de promovare. Cercetând „legile” dezvoltării umane, psihologia dezvoltării încearcă să afle care sunt condițiile sociale și educaționale ce contribuie la dezvoltarea armonioasă și optimă a omului. Este foarte posibil ca un mediu educațional ce promovează copilul să aibă un efect mic sau nul asupra lui, apreciază profesorul Mönks. Îmbinarea corectă dintre aptitudinile și nevoile copilului, pe de o parte, și un mediu înțelegător și de promovare, pe de altă parte, este de o importanță decisivă pentru dezvoltarea oricărui om. Dezvoltarea, fiind un proces de schimbare, nu are loc numai în anii copilăriei sau ai tinereții, ci se întinde pe întregul parcurs al vieții.
Dezvoltarea psihică este un proces care ține toată viața și este dinamic. Interacțiunile dintre aptitudinile individuale și mediul social hotărăsc ce fel de comportament (acțiuni) și motive de acțiune pot fi strânite și manifestate (Mönks, Knoers, 1996).
Ce înseamnă interacțiunea dinamică?
O interacțiune dinamică înseamnă că factorii aptitudinali nu se dezvoltă automat, pe baza unui „plan de construcție interior”, și că rezultatul interacțiunii aptitudinilor cu mediul nu este stabilit în prealabil. Aptitudinile și dezvoltarea acestora sunt aptitudini într-un anumit mediu. Toți copiii au nevoie, pentru o bună dezvoltare, nu numai de libertate și de spațiu pentru întreprinderile lor spontane, ci trebuie să fie și îndrumați și promovați, pentru a putea dezvolta noi moduri de comportament și modele de acțiune. Din numeroase cercetări știm că un copil este capabil de mult mai mult dacă este stimulat corespunzător și îndrumat spre experiențe noi.
Cum se poate dezvolta „corect”?
Premisele de bază pentru cea mai bună dezvoltare a copilului sunt o tratare satisfăcătoare și o promovare prietenoasă a copilului, adică plecând de fiecare dată de la înclinațiile și nevoile lui. Dacă acestea lipsesc, copilul nu se poate dezvolta corespunzător aptitudinilor sale. Bineînțeles că nu este simplu de aflat care sunt pentru un anumit copil tratarea și promovarea corecte. Principiul de a răspunde nevoilor și înclinațiilor fiecărui copil este valabil pentru toate nivelurile dotării: superior, mediu sau scăzut.
Ce înseamnă un mediu propice – exemplu
Facultatea de Muzică „Felix Mendelssohn-Bartholdy” a demarat cu câțiva ani în urmă un proiect la mai multe grădinițe, pentru a afla dacă poate fi descoperit mai mult talent muzical și artistic, în condițiile în care copiilor li se asigură un sprijin adecvat. Cei mici au avut parte de cursuri de muzică și de dans, dar li s-au oferit și cursuri de calculator și de șah. Surprinzător a fost că unii copii, contrar așteptărilor, aveau un talent extraordinar în domeniile dansului, muzicii și picturii. În plus, aceștia au dat dovadă de o dorință de învățare nebănuită anterior. Părinții și educatoarele s-au confruntat cu multe întrebări și cu dorința copiilor de a acționa, în condițiile în care la adulți apăruse deja starea de epuizare. Evident, noua ofertă de ativități diverse a declanșat la copii o vervă și o motivație de a acționa nebănuite anterior.
Pătrunderea în procesele de bază ale dezvoltării omului oferă posibilitatea de a înțelege mai bine dezvoltarea copiilor supradotați
Chiar dacă ei (n.r. copiii supradotați) depind de o activare și o promovare corecte, ei, în felul lor, deseori sunt „altfel”, sunt foarte provocatori și pretențioși în ceea ce privește acordarea atenției”, Franz J. Mönks, profesor psihologia dezvoltării.
Ce este supradotarea?
Cercetarea inteligenței arată că înzestrarea cu capacități speciale reflectă prea puțin satisfacția vieții, precum și succesul profesional și cel privat al persoanelor supradotate
Există influențe obstructive și încurajatoare care nu pot fi măsurate odată cu determinarea IQ-ului. Acest lucru ne determină, potrivit profesorului Franz J. Mönks, să acordăm atenție anumitor caracteristici de personalitate și competențe sociale, precum și rolului important pe care îl joacă familia, școala și cercul de prieteni.
Modele explicative diferite
Oamenii se disting prin faptul că deseori au viziuni diferite asupra acelorași stări de fapt. Nici în știință nu se întâmplă altfel. Acesta este și cazul noțiunii de „supradotare”. Există multe încercări de definire și explicare a ei. Hany (1987) a constatat că în prezent există mai mult de o sută de descrieri. Dacă, de exemplu, rugăm un cadru didactic să descrie un copil supradotat, acesta va scoate în evidență, de obicei, inteligența și capacitatea de performanță. Aceasta este o concepție foarte răspândită, care își găsește locul și în explicațiile științifice.
În cele ce urmează vor fi prezentate diferite concepții prin patru modele explicative. Un model servește prezentării legăturilor dintre realități și este, de aceea, o redare simplistă a unor stări de fapt complicate.
Modele axate pe capacități intelectuale
Aceste modele pleacă de la ideea potrivit căreia capacitățile mentale (intelectuale) pot fi stabilite deja din fragedă copilărie și că nu se schimbă pe parcursul vieții, adică acestea sunt capacități stabile. Capacitățile mentale înalte observate devreme, conform adepților acestei concepții, vor ieși la iveală deseori abia la vârsta maturității, sub forma unor performanțe deosebite.
Cercetările pionierului Lewis M. Terman
Cel mai important reprezentant al acestei abordări este americanul Lewis M. Terman (1877-1956). El este pionierul studierii parcursului vieții persoanelor supradotate. La începutul anilor ’20 a demarat un studiu longitudinal ce includea 1.500 de persoane supradotate, studiu care este în desfășurare și astăzi! În 1954, după ce a făcut cercetări de follow-up timp de peste 30 de ani în rândul persoanelor supradotate, a pornit de la următoarea idee: dacă un copil are un coeficient de inteligență (IQ) de 135, acesta nu se va schimba în timpul vieții (în cercetările sale, limita inferioară a fost un IQ de 135). În anul 1954, cu doi ani înainte de a muri, afirma într-un articol remarcabil publicat într-o revistă de specialitate că din datele culese de el timp de mai mulți ani reiese fără echivoc: inteligența nu este de ajuns!
Schimbarea concepției
Persoanele incluse în cercetările lui, care au reușit în viață, nu au fost doar inteligente, ci și foarte hotărâte și motivate și, în plus, din povestea de viață a acestor oameni de succes a reieșit clar că au trăit într-un mediu social pozitiv și încurajator. Alte persoane, din contră, nu au realizat prea multe în viața profesională și nici în cea personală. Această recunoaștere l-a determinat pe Terman să-și schimbe concepția: începând de atunci a privit mediul care promovează și motivația personală ca factori decisivi pentru succes.
