Perioada copilăriei este critică pentru dezvoltarea afectivă a adultului de mâine! Manifestările copilului, emoțiile și modul în care învață să le controleze reprezintă temelia abilității de a stabili relații interumane pozitive și satisfăcătoare.
Ca proces, dezvoltarea afectivă se desfășoară atât pe plan personal, contribuind la formarea copilului ca individ, cât și pe plan social, prin stabilirea și menținerea relațiilor cu ceilalți. Trăsăturile esențiale ale dezvoltării afective includ abilitatea de a identifica și înțelege propriile sentimente, de a percepe corect emoțiile celorlalți, capacitatea de a face față trăirilor intense și expresia acestora într-o manieră constructivă, controlarea propriului comportament, empatia și întreținerea relațiilor sociale.
De obicei, oamenii se blochează afectiv în copilărie sau adolescenţă, în urma unor traume sau prin educaţie, iar ca adult ca urmare a unor conflicte interioare. În copilărie, o traumă poate fi orice formă de abuz fizic sau emoţional. În ceea ce privește abuzul emoţional, cel mai des se manifestă impunerea unei educaţii prin frică, ameninţări fizice ce pot sau nu să fie îndeplinite, etc.
“Blocajul afectiv poate să apară şi în urma unei educaţii rigide, restrictive. Nu luăm în considerare părinţi marcaţi de o tulburare de personalitate, dar, de exemplu, un părinte perfecţionist îşi va bloca cu siguranţă afectiv copilul. Îl va bloca deoarece îi va impune tot timpul, reguli de conduită la extrem.” explică dr. Anca Kosina, psiholog și psihoterapeut.
Părinţii trebuie să încerce să înţeleaga care sunt sursele de la care pornesc reacţiile copilului. Chiar și comportamentele considerate a avea conotații negative sunt uneori necesare în procesul cunoașterii. Copilul încearcă, perseverează și își consolidează voință explorând reacțiile celorlalți. Își afirmă astfel personalitatea, temerile, fricile sau interesul. Copiii sunt creativi prin însăşi structura lor, dar uneori creativitatea lor în descoperirea comportamentelor afective corespunzatoare poate fi inhibată prin răspunsuri prea autoritare sau din contră, hiper-protective ale adulţilor cu care intră în contact.
“Orientarea spre demersul personal, independent, spre experienţa proprie, reprezintă primul pas spre o conduită creatoare deoarece în acest mod copilul este obligat să observe, să sesizeze problema, să facă ipoteze, să compare, să adopte decizii, să comunice etc.”, atrage atenţia Anca Kosina.
Creşterea stimei de sine este o componentă esenţială a dezvoltării afective la copii. În primii 3 ani, copilul învaţă autonomia şi să aibă încredere în cei ce au grijă de el. Urmează apoi așa-numitele perioade de opoziţie de la 3 la 4 ani, și de graţie de la 4 la 5 ani. Perioada de opoziţie reprezintă nevoia afirmării personalităţii ce se naşte acum. Copilul, bazându-se pe relativa independenţă şi autonomie nou câştigată, câştigă conştiinţa de sine prin opoziţia faţă de ceilalţi, are nevoie să arate că este diferit de ceilalţi. Perioada de graţie este cea în care eul copilului vrea să se valorizeze, şi caută acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol şi se vrea seducător pentru adultul din preajmă, dar şi pentru propria sa satisfacţie. Este o perioadă de narcisism.
Dacă copilul nu este ajutat atunci când are nevoie, dacă nu învaţă să facă diverse lucruri, el nu va avea încredere în sine, în cei ce se ocupă de el, şi mai târziu în oameni. Dacă nu devine autonom, dacă nu este lăsat să facă greşeli sau este criticat, se va simţi ruşinat şi va începe să se îndoiască de abilităţile lui. Atunci când copilul primeşte afecţiune necondiţionata, exprimată atât fizic, cât și verbal, de la adulți ale căror conduite denotă optimism și încredere, când regulile și formele de disciplină nu rănesc sau resping copilul, acesta dezvoltă reziliență.
“Reziliența este abilitatea de a face față unei situații dificile și de a reveni la starea emoțională inițială, simțindu-te la fel de bine ca înainte ca evenimentul negativ să aibă loc. Este, de asemenea, capacitatea de a te adapta la contexte dificile pe care nu le poți schimba, menținând o stare emoţională pozitivă”, adaugă psihologul.
În cazul adolescenților, reziliența trebuie sprijinită pe paliere ale afirmării personalității. Dezvoltarea încrederii în sine se poate face prin sprijinirea copilului să își asume noi responsabilități (organizarea unor activități extra-școlare, un job part-time). Este un mijloc excelent de a întări încrederea în sine, ceea ce, pe termen lung, îl va ajuta sa își rezolve singur problemele. Ca părinte, îți poți ajuta copilul să învețe cum să își rezolve singur problemele, lucrând împreună pentru identificarea punctelor sale tari și depăşirea limitărilor. Apoi îl poți încuraja să își stabilească scopuri pentru care să își folosească atu-urile, concentrându-se pe acele aspecte la care este bun, la care se simte sigur pe el.
Respectul față de sine şi dezvoltarea unei scale valorice personale este o componentă importantă a rezilienței. Acestea se formează în momentul în care părinții stabilesc o serie de standarde pentru comportamentul copilului, standarde pe care copilul le atinge. Dacă un copil se respectă pe sine, va considera că este o persoană importantă care trebuie tratată cu respect și de către ceilalți. O astfel de convingere îl va proteja de situații și comportamente de risc și astfel va fi mai puţin vulnerabil în fața situaţiilor dificile.
Anca Kosina ne dă câteva sfaturi ce pot contribui benefic la evoluția încrederii copiilor în forțele proprii:
- punctaţi mai mult succesele decât eşecurile;
- incercaţi să-i încurajaţi pe copii cât mai des şi permiteţi-le independenţa;
- oferiţi-le libertatea de a greşi cu discutarea cauzelor şi consecinţelor, pentru ei şi pentru cei din jur;
- iubiţi-i necondiţionat, dar puneţi limite;
- fiţi disponibil, ascultaţi-i atunci când au nevoie, permiteţi explorarea şi încurajaţi întrebările;
- evitaţi ironia, ridiculizarea;
- observaţi ce calităţi au, şi ajutaţi-i să-şi dezvolte talentele.
