Modificările induse de traumă ale funcției celulare și expresia genelor par a fi pe termen lung, având un impact asupra neurocircuitului creierului, a procesului de „reparare și apărare” a sistemului imunitar, a axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale (HPA) și, nu este surprinzător, sistemul nervos simpatic (SNS) „luptă sau fugi”. Aceste procese biologice diverse din organism au un impact asupra sănătății de la sine, dar în combinație efectele pot fi multiple de-a lungul vieții cuiva.
Această idee a fost folosită înainte în definirea unei tulburări anterioare: noțiunea că o experiență care modifică profund viața are ca rezultat o schimbare de durată – mai degrabă decât doar cele trecătoare – care a condus la definirea post-traumatică, tulburare de stres (PTSD) în 1980.
Paradigma esențială a medicinei convenționale care guvernează răspunsul la stres al organismului a subliniat doar răspunsurile de scurtă durată. „Lupta sau fugi” a fost numele jocului și, ca un comutator, stresul a fost gândit ca ceva care poate fi pornit și oprit cu ușurință și controlat cu ușurință. În timp ce toate organismele, inclusiv oamenii, se recuperează din valul inițial de substanțe chimice de stres (numite cortizol) după ce o amenințare a trecut, sistemul convențional nu a luat în considerare ce se poate întâmpla dacă aceste substanțe chimice persistă zi de zi la niveluri nesigure care opresc funcționarea optimă a corpului?
Ceea ce devine în cele din urmă acceptat în medicina occidentală sunt schimbările moleculare și epigenetice de lungă durată care apar în interiorul celulelor atunci când se confruntă cu niveluri implacabile de stres legate de traume anterioare.
Acceptarea naturii transformatoare a traumei este o înțelegere necesară pentru o asistență medicală mai bună. Această noțiune ne permite să punem întrebări mai bune, principala dintre ele este dacă și în ce măsură copiii supraviețuitorilor unei traume sunt, de asemenea, afectați biologic și/sau psihologic de expunerea la traume a părinților sau bunicilor lor. Și dacă generațiile viitoare sunt afectate, cum afectează în mod direct materialul genetic transmis descendenților în uter și exprimarea acestuia?
Trauma parentală poate persista cu ușurință și poate fi transmisă generațiilor ulterioare prin intermediul mărcilor epigenetice codificate în schimbarea ADN-ului și trecute prin linia germinativă (celule stem).
Epigenetica este studiul modificărilor organismelor cauzate de modificarea expresiei genelor, mai degrabă decât de modificarea codului genetic în sine. Deși ADN-ul este lăsat neschimbat, expresia anumitor gene în ADN este modificată, fie prin activare, fie prin dezactivare.
Deoarece noi toți suntem afectați de traume, nu este deloc exagerat de imaginat să considerăm că copiii sunt afectați de efectele traumei experimentate de părinții lor.
Intuitiv, acest lucru are mult sens, dar a fost practic imposibil să se valideze modele de potențială ereditare non-genomică (adică epigenetică), cu excepția modelelor animale.
Deși acest lucru începe să se schimbe pe măsură ce tehnologiile avansează, încă o dată, înțelegerea critică a comunității medicale asupra traumei și stresului rămâne în urmă cu peste 15 până la 20 de ani, bazată exclusiv pe faptul că nu poate simplifica acest concept altfel complicat în asocieri cauza-efect. Este extrem de dificil să investighezi complicațiile de durată de-a lungul vieții cuiva și a vieții urmașilor lor și, atât de des, acest concept fundamental a fost în mare parte ignorat în practica clinică.
Epigenetica nu este ceva care poate fi studiat pe parcursul a 8 săptămâni sau 12 luni, ca majoritatea cercetărilor publicate. Adevăratele studii epigenetice generaționale au nevoie de date generaționale. Aceasta este o întreprindere mamut. În loc să înțelegem ce se întâmplă cu adevărat sub suprafață, a fost mai ușor să eliminați traumele și stresul cronic și să lăudați rezistența, flexibilitatea și înțelepciunea supraviețuitorului (și nici măcar să nu vă gândiți la urmașii lor).
Dovezile despre modul în care trauma este transmisă descendenților sunt raportate în mai multe culturi și societăți cu expuneri traumatice colective. Aceste descrieri sunt în mare parte asociate cu experiențe care implică subjugarea unui popor de către altul, cum ar fi rasismul, războiul și genocidul (care, din nou, se întâmplă și astăzi în întreaga lume).
Impactul acestor traume colective se extinde dincolo de experiențele personale ale influențelor dintre părinți și copii. Acest lucru se datorează faptului că efectele atrocităților universale modelează experiența comunală a unei întregi generații, modificând fără îndoială structura societății și culturii.
Cred că ne aflăm acum într-un punct în care reflecția mai nuanțată nu este dacă copiii sunt afectați de traume parentale (care sunt ei!), ci care copii sunt mai afectați și cum? Dacă există efecte globale ale traumei parentale asupra unui copil, ar fi prudent să elucidam mecanismul (mecanismele) care explică astfel de efecte și să identificăm ce se poate face pentru a atenua potențialul rău al traumei respective asupra vieții copilului.
Toată viața noastră ni s-a spus că ne-am primit ochii de la mama sau poate de la bunic, dar asta este doar fizicul. Acum trebuie să adăugăm ce evenimente i-au schimbat viața copilul de la mama și bunic. Acest lucru poate fi dificil de dezvăluit și probabil imposibil atunci când nu cunoaștem pe deplin experiența trăită a familiei noastre. Desigur, sănătatea este un puzzle 3D complicat, iar vindecarea oamenilor necesită operarea în 4D – biologic (adică ce se întâmplă fizic), psihologic (adică ce se întâmplă mental), social (adică care este legătura ta cu ceilalți) și spiritual (adică care este legătura ta cu sine și cu lumea), potrivit SF Advenced Health.
