De unde vine neîncrederea încât, mai devreme sau mai târziu, pe toți ne apucă „prosteala” cu slăbitul?, este întrebarea cunoscutului nutriţionist Mihaela Bilic, care vorbeşte, într-o postare pe Facebook, şi despre farmecul și naivitatea adolescenței, despre toate dramele și spectaculosul ei…, care nu vor mai fi niciodată la fel!
„Aseară m-am întâlnit cu colegii de liceu…a trecut o veșnicie de când am fost elevi. Nu a fost o întâlnire tipică, nu au fost profesori, nici vizită la școală. Ne-am strâns într-o cârciumioară de lângă LMV, puținii care au mai rămas în țară și care au vrut să vină. N-a fost despre realizări personale, nici despre familie și copii, nu ne interesa ce s-a întâmplat „după”, ci mai degrabă am încercat să ne amintim cum a fost „atunci”.
Mă uitam la fiecare în parte și realizam că cei 30 de ani care trecuseră peste noi schimbaseră radical nu aspectul fizic al fiecăruia (ne stătea bine maturitatea), ci poziționarea, percepția, felul în care ne raportam unii la alții.
Îi priveam cu emoție și duioșie în același timp și îmi venea să râd de felul în care s-a întors roata: de unde în liceu nimeni nu mă băga în seamă și nu mă includea în nicio activitate, acum ei m-au așteptat cu nerăbdare și s-au bucurat că am venit. Era acolo Andrei, showman-ul clasei și Alex, brunetul rebel și melancolic după care toate fetele suspinau. Și mai ales era Mona, acea miss cochetă și sexy, răsfățată deopotrivă și de băieți și de profesori și pe care cu toatele o invidiam.
Sau mai bine zis o admiram, pentru că nu oricine își poate permite să aibă fusta(sarafanul) cea mai scurtă și să fie cea mai bună la matematică
Am trăit cu această senzație, că nu o să fiu niciodată ca Mona, că nici faptul că am fost olimpică la matematică nu o să-mi aducă dezinvoltura și naturalețea cu care ea știa să fie seducătoare, fermecătoare, feminină.
Mi se părea că Monei i se cuvine un destin special, ieșit din comun, frumos… așa, ca ea. Iar acum stătea în fața mea la masă, mult prea normală, neschimbată și totuși atât de umană, fără aura strălucitoare pe care i-o atribuisem în liceu. Și pentru ca povestea să fie cu adevărat cinică, ce credeți că-mi spune Mona? „Vreau să vin și eu la tine la o consultație, vreau să slăbesc 10kg”
Nici dacă mi-ar fi spus că pleacă pe Marte nu m-aș fi mirat și n-aș fi fost mai perplexă, atât de absurdă mi s-a părut situația. Mona are nevoie de mine?!?!!!! Să slăbească?!?!!!! Adică ea, invidiata și admirata, nu e mulțumită?!?!!!!!
„De ce vrei să slăbești?” o întreabă băieții intrigați și pe bună dreptate. „Așa, ca să fiu liniștită cu mine. Și apoi mă pot reîngrășa, dacă e cazul”, a răspuns ea ușor stânjenită și încercând să explice că a pierdut probabil controlul în relația cu mâncarea din cauza unor probleme emoționale.
Pentru mine, o sensibilă la tot ce ține de comportament alimentar, situația era plauzibilă. Însă pentru băieți, ei care erau sensibili la fusta (încă) scurtă a Monei, demersul părea inutil. „De ce să slăbești dacă tot te îngrași? Nu e mai simplu să nu faci nimic? Rămâi așa cum esti!”
Nu puteam să cred că vorbim despre slăbit, era ultima persoană din lume care ar fi avut nevoie de asta. Ce se întâmplă în interiorul nostru, care sunt fragilitățile și de unde vine neîncrederea încât, mai devreme sau mai târziu, pe toți ne apucă „prosteala” cu slăbitul?
Dincolo de comicul situației, recunosc că am plecat de la întâlnire zâmbind. Zâmbeam pentru că nu mai eram invizibilă. Zâmbeam pentru că nu îmi mai doream să fiu ca Mona. Dar mai ales zâmbeam pentru că ceea ce credeam despre noi în liceu nu are nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în realitate
Bucurați-vă de farmecul și naivitatea adolescenței, de toate dramele și spectaculosul ei, nu va mai fi niciodată la fel!”
