Din cuprinsul articolului
Mădălin Ionescu povestește drama fiului său, Filip, și lupta tăcută a familiilor cu copii cu dizabilități în România.
Mădălin Ionescu este unul dintre cei mai cunoscuți oameni de televiziune din România.
Jurnalist, realizator TV, voce publică cu ani de experiență în spațiul mediatic, obișnuit să pună întrebări incomode și să analizeze realitatea dincolo de aparențe.
De data aceasta, însă, nu vorbește ca profesionist al presei. Vorbește în calitate de tată.
Mărturia sfâșietoare a lui Mădălin Ionescu despre fiul său, Filip
Fiul său, Filip, s-a născut perfect sănătos. Nu a existat un diagnostic la naștere, nu a existat un avertisment. Viața lui a fost schimbată radical mai târziu, din cauza unui virus care i-a lăsat urme definitive. Diagnosticul este astăzi clar și nemilos: handicap grav, gradul I, pe viață, dacă medicina nu va face cândva un salt major.
„Îl cheamă Filip. Are 22 de ani. Viața i-a fost afectată definitiv de un virus”
Într-o postare pe Facebook care a emoționat mii de oameni, Mădălin Ionescu își începe confesiunea simplu, aproape sec. Fără dramatism forțat. Doar adevăr:
„Îl cheamă Filip. Are 22 de ani. Viața i-a fost afectată definitiv de un virus, iar diagnosticul este clar: handicap de gradul I, pe viață, dacă medicina nu va face cândva un salt major.
Și totuși, Filip este vesel. Este pozitiv. Este solar. În ciuda dizabilității sale. Oriunde mergem, Filip este salutat, recunoscut, îmbrățișat. Oamenii îl iubesc. A reușit, fără să-și propună, ceva ce statul român nu a fost capabil să facă: a umanizat percepția despre persoanele cu dizabilități”, a dezvăluit Mădălin Ionescu.
Da, recunoaște tatăl său, a contat notorietatea. A contat farmecul lui Filip. Dar adevărul dur este că majoritatea persoanelor cu dizabilități nu au această șansă.
Cei care nu sunt „ușor de privit”
Există o realitate despre care nu se vorbește aproape deloc. O realitate incomodă, greu de privit, greu de acceptat:
„Există persoane cu dizabilități care nu sunt „ușor de privit” sau de acceptat. Persoane convulsive, cu stări dramatice, dependente permanent de îngrijire.
Oameni fără zâmbet, fără „poveste frumoasă”, fără capital de simpatie. Oameni care nu pot fi integrați într-un discurs public comod, cosmetizat. Sunt reali, sunt mulți și sunt invizibili.”
Familii care se sting încet, sub greutatea responsabilității
În jurul acestor oameni există familii care se prăbușesc încet. Fără aplauze. Fără sprijin real.
„Uneori sunt martori muți ai unor tragedii imense, deseori afectați de epuizare continuă. Prin stres cronic. Prin suferință. Prin renunțări.
Sunt oameni care au abandonat complet viața profesională, inclusiv joburi din care câștigau mult mai bine, pentru a-și îngriji copiii, frații sau părinții aflați în astfel de situații.”
„Nu există costuri mici. Este imposibil să cheltuiești sub 1.000 de euro lunar”
Mădălin Ionescu vorbește din experiență. Ani la rând, au existat perioade în care cheltuielile lunare pentru Filip au ajuns la mii de euro:
„De-a lungul anilor au existat perioade în care am cheltuit mii de euro lunar pentru terapii, medicație, îngrijire, adaptări, transport și tot ceea ce a fost necesar pentru a-i oferi o viață cât de cât demnă. Știu foarte bine ce presupune acest efort și știu că nu este o excepție.”
Concluzia este una simplă și brutală:
„Orice familie care are în grijă o persoană cu dizabilitate gravă știe acest adevăr simplu și brutal: nu există costuri mici.
Este imposibil să cheltuiești sub 1.000 de euro lunar dacă vrei să asiguri strictul necesar. Iar multe familii nici măcar nu ajung la acest prag, nu pentru că nu ar avea nevoie, ci pentru că pur și simplu nu au de unde.”
Ce oferă statul român: cifrele care dor
Răspunsul statului este rece, contabilicesc:
„529 de lei net pe lună pentru o persoană cu dizabilitate gravă. Atât.”
Pentru însoțitori, puțin peste 2.000 de lei. Sume care nu acoperă nici strictul necesar.
„Nici acești bani nu sunt suficienți pentru mâncare, pentru îmbrăcăminte, pentru medicamente, pentru terapii, pentru uzura psihică și emoțională permanente. Sunt sume care nu acoperă realitatea, ci doar o mimează.”
„Nu este o reformă. Este un act de cinism profund”
Deciziile recente merg și mai departe, eliminând puținele facilități fiscale existente: locuință, o mașină, eventual un teren.
„Nu privilegii, nu favoruri, ci o recunoaștere minimă a unui dezechilibru evident. Da, există și cazuri fictive. Există abuzuri. Dar cele mai multe situații sunt reale. Familii care duc greul zilnic, fără pauze, fără alternative.”
Mădălin Ionescu este categoric:
„Să le iei și puținele înlesniri care compensau, simbolic, un efort uriaș, nu este o reformă. Este un act de cinism profund.”
Și concluzia care rămâne este tristă și amară.
„A pune semnul egalității fiscale între o familie fără poveri medicale și una care îngrijește permanent o persoană cu dizabilitate gravă nu este echitate. Este orbire morală. Este o rușine.”
