În orice cuplu, mai devreme sau mai târziu, unul dintre parteneri se îndoieşte măcar o dată de fidelitatea celuilalt. Ispite există la tot pasul, iar credinţa până la adânci bătrâneţi este pentru cei mai mulţi doar un final fericit de poveste.
Pentru un tango este nevoie de două persoane, iar dacă una dintre ele se împiedică, ritmul se pierde, completează psihologul Keren Rosner. „Un cuplu este un traseu în doi. De multe ori cauza infidelităţii se regăseşte la cel care nu înşală“, mai spune psihologul.
Trei cauze ale înfidelităţii
Motivele pentru care unul dintre parteneri înşală sunt monotonia, dorinţa de răzbunare sau dorinţa de a ieşi din relaţia care nu mai merge. Nevoile celui care recurge la infidelitate nu mai sunt satisfăcute de partenerul de viaţă, şi nu neapărat cele sexuale. Într-o relaţie trebuie să ai împlinit sentimentul de apartenenţă, trebuie să ştii că eşti valorizat şi să ai siguranţa unui viitor împreună.
Primul sentiment la aflarea unei veşti că ai fost înşelat este cel de furie, iar primul gând este acela de a rupe relaţia. „Reuşesc să treacă peste criza unei aventuri cei care doresc relaţia şi care se orientează către găsirea soluţiilor şi nu adoptă o atitudine acuzatoare sau, dimpotrivă, o atitudine de victimă. Partenerul care a fost înşelat deţine puterea. El poate decide dacă o foloseşte pentru a coopera sau pentru a acuza“, este de părere psihologul.
După un astfel de şoc este nevoie de o analiză a relației. Dacă legătura mai merită păstrată, dacă puteţi trăi cu urmele care rămân, atunci infidelitatea nu înseamnă sfârşitul relaţiei.
O căsnicie sau o relaţie de durată este în continuă schimbare, dacă nu ştiţi să vă adaptaţi şi apar sentimente de copleşire sau suprasolicitare, nu este recomandat să întreţineţi o astfel de legătură. Dacă focul nu mai arde, ci doar mocneşte, riscul de a se stinge este mult prea mare.
În cazul ideal, cel care a înşelat se simte vinovat. Sfârşitul relaţiei poate veni şi de la cel care trădează. Pornind de la o aventură, acesta realizează faptul că legătura în care era blocat de ani întregi nu îl mulţumea. Viitorul nu sună promiţător dacă cel care a înşelat doreşte continuarea căsniciei din milă pentru cel trădat sau doar de dragul copiilor.
Varianta optimistă
Mai există varianta în care un pas strâmb poate însemna revigorarea căsniciei. Fie pentru că cel care înşală şterge toate urmele şi secretul este numai al lui, fie pentru că se căieşte şi realizează că îşi iubeşte partenerul atunci când e pe cale să îl piardă şi îi arată mai multă atenţie decât înainte, o aventură poate avea şi părţi bune. Cel înşelat deţine acum controlul, cu care se poate juca, iar trădătorul se chinuieşte să-i recâştige încrederea, în situaţiile ideale.
Copiii nu trebuie să influenţeze decizia
Decizia de a trece sau nu peste infidelitate trebuie să aparţină numai celor doi implicaţi în relaţie. O aventură este o problemă a relaţiei de cuplu şi nu a familiei. Desigur, deciziile se iau mai greu când sunt implicaţi şi copii, dar important este ca nevoile părinţilor sau conflictul lor să nu afecteze atmosfera familială, pentru că în acest fel cei mici au mai mult de pierdut decât de câştigat. Atunci când copiii nu mai sunt aşa mici, este recomandat să li se spună adevărul. Chiar dacă au puterea de a judeca, de a învinovăţi, cei mici nu trebuie să decidă soarta părinţilor din acest punct de vedere. De asemenea, o relaţie nu trebuie să continue numai de dragul copiilor sau până mai cresc puţin. Atmosfera din sânul familiei va fi una încordată, iar copiii vor adopta un model greşit pentru conceptul de relaţie de dragoste.
