Metroul din București un refugiu sigur în caz de război nuclear. Cele mai bine dotate stații

Adăpost război nuclear. Pe 16 noiembrie 1979, metroul din București a pornit, oficial. Era vorba de magistrala 1 și era un debut mai degrabă experimental. De atunci și până în prezent s-a tot extins, cele mai noi două magistrale fiind construite în ultimii 30 de ani: spre Drumul Taberei și spre Anghel Saligny.

Publicația Vice a stat de vorbă cu Gheorghe Udriște, director Metrorex între 1997 și 2001, apoi între 2009 și 2012, și fost martor la multe dintre momentele cheie din istoria acestei infrastructuri subterane.

Ar putea metroul să servească drept adăpost pentru români?

Gheorghe Udriște: Conducerea din anii ‘70 a metroului a făcut o documentare chiar la Harkiv (oraș vizat de atacurile Rusiei în zilele astea – n.r.) și metroul de la București, la fel ca celelalte metrouri din țările foste socialiste, a fost gândit și ca adăpost subteran în caz de dezastre. Ar trebui să funcționeze bine în România, asta dacă cineva s-ar fi ocupat de treaba asta în ultimii ani, pentru că Metrorex, în proiectele pe care le-a făcut, a prevăzut instalații și dotări fixe, nu dotări pentru folosință. Nimeni nu a prevăzut însă bani în bugete și s-a refuzat includerea surselor de finanțare pentru instalații.

Prima stație care a fost făcută ca un model de lucru, dar cu echipamentele disponibile în anii ‘70, a fost Timpuri Noi. Era dotată cu porți de etanșare pe tunele, pe intrările în stații, cu sasuri, cu grup electrogen (altfel spus, generator ca să asigure energie electrică – n.r.), cu sală de filtrare, filtre chimice și ventilatoare – așa a fost gândit tot metroul.

Excepție făceau câteva stații făcute ulterior, care, din cauza construcției, nu puteau fi făcute adăpost. Spre exemplu, Piața Muncii și Piața Obor. În rest, pentru a continua ideea de adăpost subteran, proiectele au prevăzut aceste lucruri. Inclusiv proiectul din Drumul Taberei, însă aici vorbim doar despre porțile de acces în metrou. În rest, nu s-a mai făcut nimic.

Ce se găsește, mai exact, într-o stație de metrou care se transformă în caz de dezastru în adăpost?

La Piața Unirii, la Timpuri Noi sunt prevăzute spații publice, spații de adăpostire pentru mamă și copil, cabinete medicale, grupuri sanitare, puțuri de mare adâncime pentru a asigura rezerva de apă pentru incinta stației în caz că se izolează și alte asemenea lucruri.

Puțurile au continuat să fie făcute și în ani mai recenți. În fiecare stație sunt câte două puțuri de mare adâncime cu apă potabilă, dar ar trebui să fie întreținute. În realitate, nimeni nu s-a îngrijit pentru dotarea și întreținerea lor, nu au fost prevăzuți bani pentru acest lucru. Toți au refuzat, nu s-au gândit la asemenea variante.

În cazul unui atac nuclear am fi protejați în totalitate de radiații, de substanțele chimice, dacă ne-am ascunde la metrou?

Persoanele care întârzie intrarea în adăpost trebuie să intre prin niște sasuri speciale, prin niște porți care se deschid așa, persoană cu persoană. Intră un om, poarta se închide, se deschide iar și tot așa. Este un mecanism pe care l-am învățat pentru că am fost martor la cum se realizau în perioada aia. Se făceau și exerciții cu funcționarea lor. Acum, nu știu cum sunt noile porți, ce compoziție mai au. Porțile de pe primul tronson așa au fost gândite.

Metroul este un colos în interior, fiecare stație la rândul ei este un colos și nu este doar pentru locuitorii din zonă, ci și pentru cei care tranzitează zona.

Citiți continuarea interviului pe vice.com.