Din cuprinsul articolului
Un studiu recent a stabilit cu precizie vârsta la care creierul funcţionează cel mai bine! Astfel, se pare că acest lucru se întâmplă la 55 – 60 de ani. Dar oamenii de știință se întreabă care este rolul mediului, în special al mediului social, al epigeneticii și al geneticii în manifestările inteligenței la copii și adulți?
Creierul uman este un organ fascinant, complex, aflat în continuă evoluție. În timpul dezvoltării embrionare, acesta se dezvoltă conform unui program genetic precis. Celulele stem se divid, migrează și se diferențiază în diferite tipuri de neuroni pentru a forma rețelele neuronale care stau la baza tuturor funcțiilor noastre cognitive, emoționale, comportamentale și motorii.
Mecanismele epigenetice, adică mecanismele prin care o celulă controlează nivelul de activitate al genelor sale, joacă un rol major aici: metilarea ADN-ului, modificarea histonelor (proteinelor) și a ARN-ului necodificator vor activa sau reprima, atât în spațiu, cât și în timp, genele necesare pentru formarea și migrarea neuronilor și apoi pentru formarea sinapselor.
Creierul uman are 86 de miliarde de neuroni
Pe măsură ce creierul se dezvoltă, fiecare neuron primește un set de marcaje epigenetice care îi determină identitatea, activitatea și conectivitatea cu alți neuroni. Acest profil epigenetic, specific fiecărui tip de neuron, se stabilește ca răspuns la semnalele de mediu: contextul hormonal, prezența factorilor morfogenici (proteinele care controlează poziția și forma organelor) și activitatea electrică incipientă. Cea mai mică întrerupere poate altera această programare fin reglată, care este extrem de sensibilă nu numai la mediul intrauterin, ci și la dietă și chiar la emoțiile viitoarei mame.
Creierul adult își păstrează o oarecare capacitate de a produce noi neuroni, dar această capacitate este de fapt foarte limitată: până la 700 de neuroni pe zi. O picătură într-un ocean în comparație cu cei aproximativ 86 de miliarde de neuroni care alcătuiesc creierul nostru! Totuși, această picătură joacă un rol crucial. Acești noi neuroni se integrează în circuitele existente, în special în hipocamp, o structură implicată în învățare și memorie. Acest proces contribuie la plasticitatea creierului, la capacitatea creierului de a se adapta la experiențe și la mediu.
Cu condiția să fie exersat, creierul continuă să se construiască și, mai presus de toate, să se schimbe după naștere, iar acest lucru continuă pe tot parcursul vieții individului… Mecanismele epigenetice joacă un rol important în aceste procese.
Inteligența, o construcție teoretică multidimensională
Când vorbim despre cum funcționează creierul, primul lucru care ne vine în minte este inteligența. Dar ce înțelegem prin asta? În ciuda a peste un secol de cercetări, inteligența rămâne un concept dificil de definit prin consens. În 1986, psihologii americani Sternberg și Detterman le-au cerut experților în psihologie și științe cognitive să propună propria definiție a inteligenței. Rezultatul: nicio definiție nu a atins un consens, deși au apărut puncte de convergență în jurul ideilor de adaptare, rezolvare a problemelor și învățare.
Tradiția psihometrică (setul de teste și măsurători utilizate în psihologie), dominantă în secolul XX, a redus inteligența la un singur factor (g) măsurat prin diverse teste, inclusiv coeficientul de inteligență (IQ).
Deși aceste teste au valoare predictivă pentru anumite performanțe academice sau profesionale, ele neglijează dimensiuni precum creativitatea, abilitățile sociale și inteligența emoțională. Confruntându-se cu aceste limitări, au fost propuse modele alternative.
Astfel, Gardner a introdus conceptul de inteligențe multiple, sugerând existența unor forme distincte de inteligență (logico-matematică, muzicală, interpersonală), în timp ce Sternberg a dezvoltat o teorie triarhică, distingând între inteligența analitică, creativă și practică. În cele din urmă, Goleman a popularizat ideea de inteligență emoțională, recunoscută acum pe scară largă pentru rolul său în succesul social și profesional.
Pe scurt, inteligența este o construcție teoretică multidimensională, ale cărei definiții variază în funcție de culturi, discipline și obiective de măsurare, dar toate împărtășesc ideea unei achiziții sau îmbunătățiri a abilităților cognitive, specifice fiecărui tip de inteligență.
Are inteligența o bază genetică?
Neuroștiința cognitivă a contribuit la o mai bună localizare a anumitor funcții asociate cu inteligența, dar nu a identificat niciun „centru de inteligență” unic în creier. Abilitățile cognitive se bazează pe rețele distribuite, complexe și încă imperfect înțelese.
Din punct de vedere științific, pare util să ne punem anumite întrebări: are inteligența o bază genetică? Care este rolul mediului, în special al mediului social, și al epigeneticii, în manifestările sale la copii și adulți? În funcție de disciplina lor, cercetătorii sunt înclinați să apere fie o teorie a mediului (pentru sociologi), fie o teorie genetică a inteligenței, căreia uneori i se opun. Lucrările în acest domeniu nu sunt neutre, deoarece influențează politicile publice privind educația, după ce au fost filtrate prin idealurile politice ale instigatorilor săi, scrie rtbf.b.
Ca fenotip, inteligența este definită de geneticieni ca o capacitate mentală foarte generală, care include raționamentul, planificarea, rezolvarea problemelor, gândirea abstractă, învățarea rapidă și abilitatea de a învăța din experiență. Experții au identificat cel puțin 1.700 de forme de dizabilitate intelectuală care implică o genă majoră. Aceste dizabilități intelectuale pot fi sau nu asociate cu alte sindroame (cum ar fi autismul). Concluzia? Epigenetica joacă un rol central în reglarea multor gene implicate în dizabilitățile intelectuale.
Creierul rămâne „plastic” pe tot parcursul vieții, iar conexiunile noastre sinaptice sunt în continuă evoluție ca răspuns la experiențele, sentimentele și învățarea noastră, permițând creierului să se adapteze continuu la mediul său.
Totuși, această abilitate valoroasă de adaptare poate fi afectată. Atunci când mecanismele epigenetice sunt perturbate (de vârstă, stres cronic, inflamație etc.), plasticitatea creierului slăbește sau chiar dispare. Această degradare este implicată în dezvoltarea bolilor neurodegenerative (Alzheimer sau Parkinson), a tulburărilor de neurodezvoltare (spectrul autist) și a anumitor tipuri de cancer cerebral.
