Din cuprinsul articolului
România Neștiută: Destinații secrete unde găsești liniște și cerul plin de stele
Când forfota orașului devine copleșitoare și notificările nu-ți mai dau răgaz să respiri, există un loc de refugiu rar: România autentică, fără semnal, fără asfalt, dar cu cer înstelat și o liniște de nepătruns. Îți prezentăm câteva dintre acele colțuri uitate ale țării, unde poți dormi sub cerul liber, asculta povești din bătrâni și simți viața așa cum se trăia odinioară.
Undeva, departe de drumurile bătătorite ale turismului de weekend, România încă păstrează teritorii tăcute, crude, neumblate. Sunt acele locuri unde semnalul telefonului dispare ca și cum nici n-ar fi existat vreodată, unde potecile nu apar pe hărțile turistice oficiale și unde oamenii, dacă îi întâlnești, îți oferă o cană cu apă. Pentru cei care caută deconectare radicală, liniște reală și apropiere de esențialul naturii, există încă în România câteva teritorii izolate, pe cât de sălbatice, pe atât de prietenoase cu sufletul, potrivit Adevărul.
MUNȚII LATORIȚEI
Primul loc care cere atenție – Munții Latoriței, o formațiune discretă, dar impresionantă, situată între Munții Parâng și Munţii Lotrului, în județul Vâlcea. Accesul se face dinspre localitatea Voineasa, urcând pe un drum forestier care șerpuiește printre versanți împăduriți până la lacul de acumulare Petrimanu. De aici, asfaltul dispare, iar odată cu el și semnalul. Începe un alt fel de călătorie, una pe poteci care urcă ușor spre Curmătura Oltețului, pe marginea unor coame domoale și pășuni alpine, cu priveliști care se deschid larg spre Munții Căpățânii.
Pajiștile sunt presărate cu stâne izolate, unde ciobanii, dacă n-ai ghinion să găsești doar câinii, te primesc simplu, fără vorbe mari. Apa de izvor curge rece și limpede din stâncă, iar platourile montane oferă spațiu ideal pentru campare. Noaptea, cerul se deschide în bolți pline de stele, iar liniștea, atât de adâncă încât îți auzi gândurile, devine în sine un peisaj.
Zona este ideală pentru drumeții ușoare de o zi sau două, cu bagaj minim și orientare după hartă fizică – OpenTopoMap sau Munții Noștri offline sunt esențiale. Traseele nu sunt marcate, iar GPS-ul este adesea inutil. Cu toate acestea, orientarea nu este dificilă pentru cei obișnuiți cu mersul pe munte: culmile sunt largi, vizibilitatea excelentă, iar punctele de reper – lacuri, vârfuri rotunjite, stâne – sunt clare. Din Curmătura Oltețului se poate coborî spre Lacul Galbenu sau urca spre Vf. Bora. Totul depinde de cât timp vrei să stai departe de lume.
Localnicii din satele de la poalele munților păstrează tradiții arhaice legate de transhumanță: plecările cu oile la munte sunt marcate de sărbători locale, iar ciobanii încă folosesc cântece de doinit oile și chemare a câinilor, moștenite din vechime. Se spune că în nopțile senine, uneori, se pot auzi strigările munților – sunete ciudate, interpretate ca semne ale spiritelor păzitoare ale locurilor. De Sânziene și de Sfântul Ilie, bătrânii încă aprind focuri pe dealuri și povestesc legende despre fântâni care dispar și se mută după voința muntelui.
VALEA ȚESNEI
Un alt spațiu care impresionează prin izolarea sa profundă este Valea Țesnei, o bijuterie ascunsă în Munții Cernei, parte a Parcului Național Domogled-Valea Cernei. Urcarea începe de lângă Motel Dumbrava, aproape de Băile Herculane, și se face pe o potecă îngustă care intră rapid în pădure. După nici o oră, civilizația rămâne undeva jos, între serpentine, și tot ce ai în față este pădurea.
Valea Țesnei este una dintre cele mai spectaculoase chei din sud-vestul României, cu pereți verticali, vegetație abundentă și un râu care curge printr-un tunel de stâncă și verdeață. Pe măsură ce urci, poteca devine mai sălbatică, până ajungi în poienile subalpine, locuri largi, molcome, perfecte pentru întins cortul. Mai sus, spre Vârful Arjana, peisajul se schimbă din nou: pădurile lasă loc stâncilor, iar de pe creastă se deschide o priveliște largă spre Munții Mehedinți și spre Retezat.
Arjana nu este un vârf înalt – abia dacă depășește 1.500 de metri –, dar este o culme învolburată, izolată, pe care rar întâlnești turiști. Poienile sunt presărate cu sălașe vechi, unele părăsite, altele folosite de ciobani doar vara. Aici e locul unde poți sta o noapte fără să vezi nicio altă lumină, fără să auzi decât foșnetul ierburilor și clopotul câte unui animal. Apa este prezentă în mai multe izvoare, dar trebuie căutată cu atenție, mai ales vara. Pe hartă, zona apare ca o pată albă: fără trasee oficiale, fără marcaje, fără cabane. E un loc pentru cei care știu să se orienteze, dar care nu vor altceva decât o noapte liniștită sub cerul liber.
Poienile de sub Munte
Cel de-al treilea loc ce merită menționat nu este doar izolat geografic, ci și cultural, este de găsit sub denumirea de Poienile de sub Munte, în Maramureș. Aflat la granița cu Ucraina, acest sat este unul dintre cele mai întinse din România, dar casele sunt risipite pe dealuri și văi, conectate prin drumuri de pământ sau poteci vechi. De aici pornesc cărări care urcă în Munții Maramureșului, spre stâne aproape mitice, unde timpul pare că a încetat. Urcușul e lung, uneori de trei-patru ore, prin păduri dese de fag și molid, dar la capătul lui descoperi o lume suspendată. Platourile înverzite sunt presărate cu colibe din lemn, unde încă se prepară brânză după metode vechi, iar oamenii urcă doar vara, cu turmele. În jur – nimic. Doar pădure, cer, iarbă și munte. Aici nu există semnal de telefon, nu există rețele de socializare. Există, poate, o pătură pe iarba caldă, o plită de lemn și o seară care durează mai mult decât în altă parte.
În Poienile de sub Munte se vorbește ucraineană veche, iar tradițiile lemnului sunt sfinte: fiecare familie are propriul model de ornament sculptat, iar troițele din lemn pictat încă străjuiesc cărările. Colindele și horele locale sunt diferite de cele din restul Maramureșului, păstrând influențe slave. Se spune că în pădurile din zonă trăiesc duhurile străbunilor, iar copiii sunt învățați de mici să salute codrul când intră în el, „ca să nu se piardă“. De Sfântul Andrei, sătenii își ung porțile cu usturoi, iar în Ajunul Anului Nou încă se merge cu plugul viu, tras de cai împodobiți.
