Din cuprinsul articolului
Stațiunea balneară de pe Calea Văcărești, comoara uitată a României. Apele minerale de aici erau mai bogate în bicarbonat de fier decât cele din Occident, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi.
Cu mai bine de 200 de ani în urmă, Bucureștiul era vestit pentru sutele de grădini şi parcuri, pâlcuri de pădure, iazuri şi salbele de lacuri unde nu se încumeta nimeni să ocupe hălci uriaşe de teren pentru castele şi vile rustice.
Mai mult, în Capitala României au existat şi bogăţii nebănuite: ape minerale feruginoase. În vechea mahala a Dobrotesii (dispărută prin sistematizare, acum pe acolo trecând bulevardul Octavian Goga), la capătul Căii Văcăreşti, au fost descoperite la 1871 trei surse de ape minerale feruginoase.
Stațiunea balneară de la Văcărești, comoara pierdută a Bucureștiului
Povestea începe cu proiectul Primăriei de a ridica mai multe poduri de fier spre marginea oraşului, peste Dâmboviţa. În primăvara anului 1871, proiectul a fost preluat prin licitaţie publică de Alexis Godillot, secondat de inginerul francez A. Berthon.
Astfel că „pe când se făceau săpăturile pentru punerea temeliei, din malul drept al Dâmboviţei a ţâşnit în mai multe locuri apă limpede şi rece. Şi cu cât săpăturile înaintau spre mal, cu atât curgerea apei devenea din ce în ce mai abundentă, încât la un moment dat muncitorii au fost împiedicaţi să-şi continue lucrările, fiindcă apele ce izvorau umpleau repede gropile făcute.“ (George Potra).
Consiliul Comunal a decis să exploateze în folosul public izvoarele de ape minerale de pe Calea Văcăreştilor, cu atât mai mult cu cât ajutau la vindecarea unor boli. În cursul anului 1872, apele care ţâşneau din trei izvoare diferite au fost captate într-un singur puţ numit „Fântâna Domniţa Maria“, unde se adunau 32.000 de vedre de apă în 24 de ore, după calculul inginerului francez. În vecinătatea fântânii, peste Dâmboviţa, municipalitatea a amenajat o hală pentru vizitatori, unde se puteau adăposti de ploaie sau de soare, potrivit cotidianul.ro.
Zona a cunoscut rapid o dezvoltare spectaculoasă. Nicolae Gussi (proto-medic al Valahiei) şi avocatul Petre Grădişteanu şi-au amenajat propriile grădini aflate în vecinătate pentru a le pune cu multă bunăvoinţă la dispoziţia publicului.
Nu foarte departe se aflau Dealul Filaretului (încă neamenajat pe atunci sub forma cunoscută azi, Parcul Carol I), Dealul Piscului şi Dealul Văcăreştilor, care erau străbătute cu trăsura, pentru agrement. Pădurile, grădinile şi viile acopereau o mare parte din aceste platouri.
Apele minerale de la Văcărești, mai bune decât apa minerală belgiană Spa, cea mai bună de la acea vreme
Analiza apelor minerale a revenit doctorului Gheorghe Obedenaru, o somitate a vremii sale în materie de antropologie şi balneologie. În urma studiului a rezultat un document de 14 pagini cu o concluzie pe măsură: „apa de Dobroteasa (Calea Văcăresci) se descompune puţine minute după eşirea sa din fontană, nu este transportabilă, n-are gust plăcut, este grea la stomac. Această apă dacă este făcută gazoasă, nu se mai descompune, se conserva bine, este transportabilă, este foarte uşoară la stomac. Cu apa din Bucureşci nu se poate face băi”, se arată în buletinul de analiză.
Studiul doctorului Obedenaru includea şi o comparaţie empirică cu una dintre cele mai notorii ape minerale de la acea vreme: Apa Minerală Spa, produsă în localitatea cu acelaşi nume din Belgia, una din cele mai vechi şi cunoscute staţiuni balneare din Europa.
Apele minerale de la Văcăreşti aveau o cantitate mai mare de bicarbonat de fier decât cele din Occident, de la Spa, renumite şi foarte căutate de oamenii bogaţi din Europa şi din ţara noastră.
„În această stare este tot la fel de bună ca şi apa de Spa adevărată, transportată aci de curând. Chiar cei cu mijloace mai bine ar face să cumpere apă de Dobroteasa, decât să cumpere apa de Spa transportata, deoarece de multe ori apele minerale aduse la noi în ţară sunt falsificate, ba şi cele adevărate pierd mult din calităţile lor, când sunt trimise de mai multe lune”.
Îmbutelierea apelor de la Văcăreşti a fost o idee de afacere de milioane pentru o societate în care consumul de sifon era în vogă, astfel că raportul doctorului includea şi aspecte economice:
„Apa din Drobroteasa făcută gazoasă, nu va putea costa mai mult de 50 de bani butellia şi cinci bani paharul. Este necesar să se installe un aparat cu care să se facă gazoasă apa cum iese din sorgint”, se arată în document.
În acest context, antreprenorii nu au întârziat să apară. C. Porumbaru, fabricantul de sifoane din acele timpuri a “primit” permisiunea de a lua apă gratuit de la izvoare şi de a o vinde ulterior, după îmbuteliere, la preţurile indicate de doctorul Obedenaru.
Loc de promenadă și de flirt pentru tinerii vremii
Până către finalul secolului al XIX-lea, bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, „mai ales duminicile şi de sărbători“, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton.
“Bucureştenii veneau la apele minerale de la Văcăreşti, mai ales dumincile şi de sărbători, când doamnele se adunau pentru a flirta cu tinerii de bon ton dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşcuţă plină cu apă şi să se plimbe, de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală” (Constantin Bacalbaşa – “Bucureştii de altă dată”)
Din 1873, când Bucureștiul trimite la Expoziția Universală de la Viena șase clondire cu apă feruginoasă și câștigă o medalie de argint, stațiunea balneară de la Văcărești intră într-o perioadă de declin, care atinge apogeul în 1880. Odată cu rectificarea cursului Dâmboviței, platforma izvoarelor este distrusă definitiv.
Cu toate acestea, investiţia a căzut pradă paraginii, numele şi locaţia dispărând cu rapiditate începând cu secolul al XX-lea. Bucureştiul ar fi fost singura capitală europeană cu un astfel de agrement.
Astăzi, singurele amintiri despre apele minerale de la Văcărești se găsesc doar în povești. Strada a purtat, în timpul regimului comunist, numele Bella Brainer, iar astăzi se cheamă Ion Minulescu.
