Din cuprinsul articolului
Într-o societate așezată, instituțiile publice sunt mecanisme fine, reglate să servească individul cu grijă și respect. În România, însă, relația dintre stat și cetățean pare adesea un dialog al surzilor, în care funcționarul public – de la șeful serviciilor de urgență până la primarul general – confundă autoritatea cu dreptul de a agresa confortul și libertatea celor pe care îi păstorește.
Recent, jurnalistul Claudiu Lucaci a readus în atenția publică o anomalie pe cât de banală, pe atât de revoltătoare: poluarea fonică nocturnă produsă de ambulanțe. Într-o discuție purtată cu șeful DSU, acesta a aflat că sirenele „turbate” care sfâșie liniștea nopții pe străzi pustii nu sunt doar rezultatul unei proceduri de siguranță, ci și al unei dotări tehnice precare.
Tehnologia „totul sau nimic” și disprețul față de liniște
Justificarea oficială este stupefiantă în simplitatea ei: mașinile sunt vechi și sirenele nu pot fi reglate pe trepte de decibeli. Astfel, dintr-un motiv pur tehnic, statul își arogă dreptul de a încălca legea liniștii publice.
Această abordare reflectă o filozofie administrativă de tip „buldozer”. Serviciile de urgență trebuie, fără îndoială, să salveze vieți, dar menirea lor este să o facă fără a-i agresa pe ceilalți. Atunci când alertele RO-Alert trimise în toiul nopții sau sirenele la volum maxim devin norma, urgenta încetează să mai fie un act de salvare și devine un dispozitiv de „luptă urbană” care restrânge, fără discernământ, liniștea și libertățile individuale.
Primăria Capitalei: De la utilitate publică, la „afacerea perfectă”
Aceeași mentalitate a „gândirii de grup” orientată spre interesele organizației, și nu ale cetățeanului, pare să fi migrat și spre sediul Primăriei Generale. Jurnalistul observă o paralelă îngrijorătoare între „sirenele statului” și „dungile albastre” ale primarului.
Focusul actualei administrații pare să se fi mutat de la fluidizarea traficului sau reducerea poluării către exploatarea „la sânge” a spațiului public. Logica este simplă: tragi dungi pe asfalt și încasezi bani. Însă, atunci când aceleași locuri de parcare taxate generos rămân blocate sub zăpezi, obligația primarului de a curăța spațiul plătit de cetățean se evaporă subit.
Un manager public veritabil ar fi investit în tehnologie de supraveghere și control pentru a reduce frauda, în loc să elimine gratuități minore care deservesc categorii vulnerabile. Dar, la fel ca în cazul ambulanțelor, investiția în tehnologie și în respectul față de cetățean este înlocuită de măsuri coercitive și interdicții.
Nevoia unei „Academii de Conduită” pentru slujbașii statului
Concluzia este amară: în România, prea mulți dintre cei aleși sau numiți în funcții au uitat ce înseamnă calitatea de „funcționar public”. Rolul lor a fost confundat cu cel de proprietar al activelor statului sau de instanță ad hoc care poate decide, după bunul plac, când și cum să tulbure viața privată.
Ar fi nevoie, poate, de o academie de administrație unde cursul principal să fie cel de conduită. Un curs în care să li se predea că instituția există pentru cetățean, nu invers. Că salvarea unui om nu necesită trezirea unui întreg cartier și că taxa de parcare implică și asfalt curat, nu doar „vânătoare” de conturi pline.
Până când slujbașii statului nu vor învăța să conducă sistemele cu respect și grijă, vom rămâne prizonierii unei administrații care, sub masca binelui public, își protejează doar propriile ineficiențe.
