Un chirurg italian, dr. Sergio Canavero susţine că toate tehnicile necesare pentru realizarea acestei intervenţii există deja, că este nevoie doar de integrarea lor şi că transplantul de cap ar putea deveni posibil peste 2 ani.
Chirurgul afirmă că intervenţia ar putea reda sănătatea unor oameni cu variate probleme medicale: paralizii datorate unor leziuni ale măduvei spinării (precum cea de care a suferit regretatul actor Christopher Reeve care, ca urmare a unui accident de călărie, şi-a trăit ultimii 9 ani ai vieţii paralizat de la gât în jos), distrofii musculare, boli neurologice precum scleroza amiotrofică laterală (de care suferă celebrul om de ştiinţă Stephen Hawking) sau cancere care au afectat mai multe organe interne.
Dr. Canavero susţine că operaţia este tehnic posibilă; că au trecut peste 40 de ani de la prima intervenţie de acest gen făcută pe maimuţe şi că în China a fost realizată recent o operaţie de acest gen la un şoarece. Prin urmare, susţine el, tehnicile necesare există şi e nevoie doar de îmbinarea lor într-un tot coerent, pentru a face posibilă operaţia şi la oameni. După părerea lui, transplantul de cap la oameni ar putea fi realizabil peste foarte puţin timp – 2 ani.
Medicul a întocmit deja o listă de potenţiali clienţi şi urmează să-şi anunţe planurile în cadrul unei importante conferinţe medicale care va avea loc în vara acestui an, în ideea de a obţine sprijin pentru realizarea primului transplant de cap la om în anul 2017.
În cadrul unei astfel de intervenţii, corpul ar urma să provină de la o persoană aflată în moarte cerebrală; această persoană ar urma să fie considerată „donatorul”. Capetele primitorului şi al donatorului ar urma să fie desprinse de trunchi – printr-o tăietură foarte precisă, cu un dispozitiv de tăiere foarte ascuţit -, după care capul primitorului ar urma să fie ataşat de corpul donatorului cu ajutorul unui adeziv numit polietilenglicol, care va „lipi” între ele cele două capete secţionate ale măduvei spinării. Ar urma o migăloasă muncă de ataşare a muşchilor şi a vaselor de sânge, după care pacientul ar fi pus în stare de comă (indusă medical) pentru a-l împiedica să se mişte, pentru un interval de 4 săptămâni, timp în care s-ar vindeca plăgile operatorii şi s-ar „suda” unul de altul capul şi corpul.
În plus, pentru a stimula funcţionarea măduvei spinării şi formarea conexiunilor dintre cap şi noul corp, pacientului i-ar fi administrate şocuri electrice slabe.
După ieşirea din comă, ar fi necesare atât un tratament îndelungat cu medicamente imunosupresoare, pentru a preveni fenomenul de respingere a transplantului, cât şi sprijin psihologic susţinut.
Aparent, pare o procedură bine pusă la punct; alţi specialişti susţin însă că afirmaţiile dr. Canavero sunt fanteziste şi că suntem încă foarte departe de ziua când ar putea fi realizat cu succes un transplant de cap la om.
Chiar dacă tehnicile medicale de bază există, procedura rămâne una extrem de complicată.
În plus, transplantul de cap pune enorme probleme de ordin etic şi juridic. De exemplu, în cazul în care un pacient care a suferit un transplant de cap ar avea copii, ai cui ar fi aceştia? Ar trebui probabil ca ei să fie consideraţi urmaşii biologici ai donatorului (persoana căreia i-a aparţinut corpul), deoarece spermatozoizii sau ovulele cu ajutorul cărora ar fi concepuţi aceşti copii ar proveni din corp.
S-ar pune, de asemenea, probleme serioase legate de identitatea persoanei astfel „recompuse” şi nu se ştie ce urmări ar avea combinarea unui creier cu un corp străin asupra percepţiei de sine şi asupra personalităţii individului respectiv.
