Din cuprinsul articolului
În memoria colectivă a multor români, perioada comunistă a rămas întipărită ca o epocă a siguranței publice depline, în care „puteai dormi cu ușa descuiată”. Realitatea statistică și arhivele Miliției conturează însă o imagine mult mai sumbră. În România lui Nicolae Ceaușescu, infracțiunile de mare violență nu lipseau, ci erau pur și simplu condamnate la invizibilitate.
Regimul trebuia să pară infailibil, iar societatea socialistă, prin definiție, nu putea produce „monștri”. Totuși, cifrele sunt grăitoare: în anul 1980, s-au înregistrat 534 de omoruri, o cifră semnificativ mai mare decât cele 416 raportate, de exemplu, în anul 2007. Diferența majoră nu stătea în numărul victimelor, ci în lipsa de transparență a presei controlate de partid.
Mitul siguranței și „brațul de fier” al sistemului
Pentru a menține iluzia ordinii, oficialii reduceau criminalitatea la „furturi din avutul obștesc”. Totuși, atunci când un criminal îngrozea o comunitate întreagă, regimul organiza spectacole judiciare. Procesele aveau loc în cantinele fabricilor sau în case de cultură, cu public numeros, având un dublu scop: să convingă poporul că se face dreptate și să demonstreze forța represivă a sistemului.
Dincolo de cazurile celebre, precum cele ale lui Ion Rîmaru (supranumit „Vampirul din București”), Grigore Uruc sau Romulus Vereș, istoria neagră a României ascunde figuri feminine de o cruzime rară, a căror existență a fost complet ignorată de presă la acea vreme.
Elena Ștefan, „Micuța” ucigașă din umbră
În vara anului 1979, Bucureștiul era scena activității unei criminale în serie care opera prin manipulare și violență extremă. Elena Ștefan, poreclită „Micuța”, era o tânără care se prezenta drept intermediar imobiliar pentru a câștiga încrederea bătrânilor singuri.
Modul de operare și victimele:
- Zsuszana T. (84 de ani): Gazda Elenei, ucisă în iunie 1979 chiar în ziua în care primise pensia. Deși victima își dăduse banii unei vecine pentru siguranță, „Micuța” a strangulat-o cu un cordon în încercarea de a afla unde este ascunsă suma.
- Cezar C. (66 de ani): Un pensionar cu care Elena înfiripase o relație. Acesta a fost strangulat cu o sfoară în timp ce dormea sub influența alcoolului. Cadavrul său a fost descoperit după două luni, ascuns în propria casă sub un maldăr de vechituri, într-o barcă pneumatică.
Deși a fost prinsă și și-a recunoscut faptele, soarta Elenei Ștefan rămâne incertă din cauza secretomaniei regimului. În timp ce ziarele epocii lăudau „tovarășe inginere” cu același nume, criminala în serie dispărea în hățișurile sistemului penitenciar.
Rada Pătrașcu: De la „Asistenta Rodica” la „Avocata” de succes
După Revoluția din 1989, profitând de haosul legislativ și administrativ, apare Rada Pătrașcu, o figură ce pare desprinsă din thrillerele psihologice. Sub numele de „Rodica”, aceasta a perfecționat arta racolării prin anunțuri la mica publicitate.
Traseul sângeros al Radei Pătrașcu:
Zamfira C. (1990): Prima tentativă de omor documentată. Rada a adormit bătrâna cu o soluție chimică în baie, i-a tăiat firele de telefon și a devalizat casa.
Maria Burcescu (1991): O fostă profesoară de franceză, găsită spânzurată în casă. Rada a încercat să însceneze o sinucidere, scriind un „bilet de adio” plin de greșeli gramaticale — imposibil pentru o fostă profesoară. Expertiza grafologică și autopsia (care a relevat fracturi costale și traumatisme faciale) au demontat scenariul.
Iosif Șerban (1992): Bolnav de Parkinson, acesta a fost convins să-i vândă Radei apartamentul. După finalizarea actelor, bărbatul a fost găsit mort, ucis cu o combinație letală de insecticid și sedative.
Jocul cu justiția și expertizele psihiatrice
Povestea Radei Pătrașcu este marcată de o serie de erori judiciare și medicale incredibile.
În 1991, a fost eliberată din arest după ce o expertiză a stabilit că „are discernământul pierdut” și suferă de cancere în stadii terminale.
În libertate fiind, ea s-a „vindecat” subit, și-a schimbat look-ul și a început să pozeze în avocată de succes, înșelând zeci de oameni cu sume uriașe.
A fost condamnată definitiv abia în 1999 la 25 de ani de închisoare. În detenție, a dat dovadă de un comportament violent, lovind alte deținute și refuzând munca. Deși a cerut eliberarea condiționată în repetate rânduri, instanțele i-au respins cererile până în 2012. Se estimează că a părăsit penitenciarul în 2017, după executarea întregii pedepse.
Istoria acestor „invizibile” crime ne reamintește că tăcerea impusă de un regim politic nu echivalează cu absența răului. România comunistă nu era o grădină a Edenului, ci un spațiu în care dramele umane erau ascunse sub preș pentru a nu păta imaginea „omului nou”. Documentarea acestor cazuri, realizată de ofițeri precum Traian Tandin, rămâne esențială pentru a înțelege adevărata dimensiune a realității sociale de dinainte de 1989 și imediat după.
