Din cuprinsul articolului
În multe secții de oncologie din România, pacienții cu cancer nu sunt informați în mod direct despre diagnosticul lor. În schimb, medicii aleg adesea să discute mai întâi cu familia.
Dr. Cristina Amza, medic specialist în chirurgie generală cu competență în ultrasonografie generală, critică public această practică, calificând-o drept neprofesionistă și contrară legii.
„Observ de ceva timp un trend, mai ales atunci când vorbim despre patologia oncologică, dar nu numai – vorbim întâi cu familia, abia apoi cu pacientul. Și asta în cazurile ‘fericite’, când ajungem chiar să vorbim cu pacientul”, scrie medicul într-un text public publicat pe rețelele sociale.
Dr. Amza atrage atenția, într-o postare pe pagina sa de Facebook că indiferent de diagnosticul grav, pacientul are dreptul să fie informat. Iar familia nu ar trebui să fie consultată decât după ce pacientul decide acest lucru.
Formularul de acord informat e adesea tratat superficial
În spitale, pacientului i se oferă un teanc de hârtii de semnat, în care nimeni nu explică nimic. Sunt doar „x”-uri de bifat și un personal grăbit care indică unde trebuie puse semnăturile.
„Pacientului i se dă un teanc de foi de semnat la internare sau în cabinet… Se pun eventual mici ‘x’-uri unde trebuie să semneze și stă cineva să îi arate cu degetul ‘Semnați aici. Și aici. Și aici’, nu cumva să dureze mult, nu cumva să citească omul ce scrie pe foile alea.”
Aceste documente intră în dosarul medical, dar nu revin niciodată în mâna pacientului. Mai grav, foarte rar cineva întreabă pacientul dacă înțelege fiecare punct din ceea ce semnează. Drepturile rămân pe hârtie.
Codul de deontologie este clar
Dr. Cristina Amza face trimitere la articolele din Codul de Deontologie Medicală care stabilesc în mod explicit că pacientul trebuie să fie informația centrală a actului medical:
-
Art. 17 – Medicul păstrează secretul profesional față de orice terț.
-
Art. 18 (1) – Obligația de confidențialitate se extinde inclusiv asupra membrilor familiei.
„Adică nu informezi întâi familia care va decide dacă îi va spune pacientului! Întâi informezi pacientul dacă acesta își dorește, urmând ca el să decidă cui dorește să spună mai departe ce problemă are!”
Refuzul comunicării directe echivalează cu abandonul medical
„Neinformarea pacientului asupra stării lui de sănătate înseamnă abandonare!”
Aceasta este una dintre cele mai directe acuzații formulate de medic. A nu explica pacientului oncologic ce i se întâmplă, a evita să vorbești cu el pentru că „așa a cerut familia” sau pentru că discuția ar fi prea dificilă pentru medic, înseamnă a fugi de responsabilitate.
„Cum să îl lași așa să fiarbă în suc propriu, anxios și agitat și cu insomnii (și cu un nivel de cortizol probabil sky-high) fără să înțeleagă ce problemă are și ce se poate face pentru el și ce nu?”
Dr. Amza explică de ce acest comportament este adesea rezultatul unui sistem aglomerat și a unei empatii pierdute:
-
Lipsa de timp: „Am lucrat în spital de stat, unde nu respiram, alergam non-stop… dar pacientul nu se gândește ‘vai, săracul doctor’, ci se gândește că nu i-ai spus.”
-
Oboseala emoțională a personalului medical: „Ne-am îndepărtat în mod voit de pacienți, pentru că empatia ne-a sleit de puteri.”
-
Automatismul profesional: „N-am fost niciodată empatici, am fost niște mici robotei care și-au făcut treaba.”
Abandonul medical apare și în alte forme
Dr. Cristina Amza atrage atenția asupra altor forme de abandon:
-
Redirecționarea pacientului fără explicații: „Când îl trimiți la alt specialist fără să-i spui concret de ce, cu ce scop.”
-
Refuzul de a continua îngrijirea: „Când îi spui pacientului ‘nu mai veni la mine că nu am ce să-ți fac’ fără să te asiguri că un alt cadru medical se ocupă de el.”
-
Lipsa unei comunicări reale: „Când este necesar ca un alt medic, neimplicat din start în caz, să îi explice pacientului de ce suferă, pentru că nimeni nu a făcut-o până atunci.”
Acestea, subliniază ea, încalcă art. 22 alin. 3 din Codul de Deontologie, fiind fapte medicale neetice.
