A prins dragostea pentru nobila profesie de a salva oameni pe când avea doar 10 ani. A văzut fi lmul românesc „Mere roșii” și a decis că va fi chirurg. Și este unul excelent, în Franța
Violeta Fotache
S-a născut în urmă cu 48 de ani fără o lună în România, la Dej. Se numea Horațiu Roman și a vrut să fie medic în România. Azi poartă numele Horace Roman, fiind cetățean al statului francez. El este un medic chirurg renumit pentru cercetările și realizările sale în domeniul tratării chirurgicale a endometriozei sau boala neiubirii, cum i se spune, în limbaj popular, la noi în țară. Muncește în slujba pacienților 60 de ore pe săptămână (câte 12 ore pe zi, timp de cinci zile) într-un spital public francez – Spitalul Universitar „Charles Nicolles”, Rouen, Franța.
Poveste de succes
Metodele de tratament descoperite și utilizate de Horace Roman au făcut din medicul de origine română un membru respectat al Societății Mondiale pentru Endometrioză, în cadrul căreia este ambasador, dar și membru în numeroase asociații profesionale de prestigiu, dintre care amintim Asociația Americană de Ginecologie Laparoscopică, dar și Societatea Europeană de Endoscopie Ginecologică, Societatea de Chirurgie Ginecologică Pelviană, precum și Colegiul Național al Ginecologilor și Obstetricienilor francezi.
A studiat medicina de două ori la rând: o dată în România și a doua oară în Franța, după ce a emigrat în 1994, când universitățile românești încă nu erau recunoscute pe plan internațional. Au urmat ani în care s-a specializat și supra-specializat în mai multe domenii, dorința de a ști mai mult și de a face mai bine până la excelent l-au făcut ani de zile să fie ca un nomad, mutându-se dintr-un loc într-altul, în funcție de universitățile și spitalele care i-au deschis larg ușile, dându-i ceea ce își dorea mai mult: ȘTIINȚA. Avid de cunoaștere, prea puțin preocupat de averi, fără timp pentru viața personală, el a reușit să-și întemeieze și o familie. Horace Roman a acceptat să dezvăluie, în exclusivitate pentru cititorii revistei „Doctorul zilei”, ce l-a determinat să aleagă această cale și cum a reușit să devină un chirurg celebru, iubit de pacienții săi.
A prins dragostea pentru nobila profesie de a salva oameni pe când avea doar 10 ani. A văzut fi lmul românesc „Mere roșii” și a decis că va fi chirurg. Și este unul excelent, în Franța!
CARTE DE VIZITĂ
HORACE ROMAN, medic chirurg
- În prezent. Ambasador al Societății Mondiale pentru Endometrioză, Membru în mai multe asociații profesionale, inclusiv Asociația Americană de Ginecologie Laparoscopică, Societatea Europeană de Endoscopie Ginecologică, Profesor universitar, chirurg, Departamentul de Obstetrică Ginecologie Spitalul Universitar „Charles Nicolle”, Rouen – Franța
- Martie 2008. Doctorat în epidemiologie la Universitatea „Pierre și Marie Curie” din Paris
- 2007. Fellowship în cercetare clinică și epidemiologie perinatală – Universitatea de Medicină din Carolina de Sud Charleston SC, SUA
- 2005. Specializare postuniversitară în intervențiile laparoscopice în ginecologie la Universitatea din Auvergne Clermont Ferrand, Franța
- 2004. Master în epidemiologie – Paris
- 2003. Specializare în obstetrică și ginecologie – Facultatea de Medicină, Rouen.
- 1998. Absolvent Facultatea de Medicină Paris XII
- 1993. Absolvent Universitatea de Medicină Cluj-Napoca – șef de promoție.
„La 10 ani am decis că voi fi chirurg”
Horace Roman este un om modest. Nu face caz de titlurile pe care le poartăși nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. Vine în țară de trei ori pe an, când cu familia, când singur – câ- teodată chiar și pentru un weekend pentru a respira aerul de la Dej și a sporovăi cu rudele și prietenii, și colaborează cu medici români, inclusiv în cercetare. Dezvăluie că un film văzut în copilărie, produs de cinematografia comunistă, a reușit să-i influențeze destinul. „Am decis să devin chirurg pe la vârsta de 10 ani, când am văzut filmul «Mere Roșii» la cinematograf”, spune medicul Horace Roman. Eroul principal al peliculei era un tânăr medic chirurg, căruia îi plăceau foarte mult merele roșii. Un excelent profesionist, inflexibil cu respectarea normelor morale. Un medic care se afla într-o luptă permanentă cu indiferenţa şi ignoranţa semenilor săi, cu micimea lor sufletească, cu obtuzitatea şi carierismul directorului spitalului. „Rolul principal era interpretat de un actor foarte bun, extraordinar: Mircea Diaconu. M-a fascinat și, atunci, la 10 ani am decis că voi fi chirurg”.
Vacanțe petrecute la spital
„Îndată ce am devenit student, la Cluj, am făcut cunoștință cu dr. Ovidiu Vaida, de la Dej, unul dintre cei mai compleți și talentați chirurgi pe care i-am întâlnit. Din acel moment, viața mea a fost strâns legată de acest chirurg: toate zilele de vacanță și weekendurile le petreceam la spital, cu el în sala de operații. Acești ani au fost determinanți pentru formarea mea”
Profesori care i-au dat aripi
Studentul Horațiu Roman a învățat meserie de la dr Ovidiu Vaida, șeful Secției de chirurgie de la Spitalul Municipal Dej. În sălile lui de operații, a vă- zut puterea bisturiului de a vindeca. „Pe vremea când îmi petreceam vacanțele la spital, eram decis să fac chirurgie digestivă deoarece mi se părea mama tuturor chirurgiilor. De ce mi se părea așa? Pentru că acoperă paleta cea mai largă, iar chirurgul cu care lucram, dr. Ovidiu Vaida, era foarte bun în toate genurile de chirurgie”, povestește Horațiu Roman. Relația lor profesională s-a transformat în timp în prietenie, astfel că, deși a plecat din țară necăsătorit și au trecut niște ani buni până când s-a așezat la casa lui, Horațiu Roman a fost cununat chiar de profesorul Vaida. „Chiar dacă am plecat din Româ- nia în 1994, tot el a fost nașul meu de căsătorie, în 2004. Profesorul Vaida a fost și nașul primei mele fiice, pe care a botezat-o în 2009”, dezvăluie chirurgul francez care are, azi, trei fete de 6, 4 și 3 ani, toate botezate la biserica de la Cashei, lângă Dej, în prezența familiei și a prietenilor din România.
Mulțumiri și profesorului Nicolae Ghilezan
Dar dr. Ovidiu Vaida nu este singurul profesor care a avut o influență determinantă pentru traseul de succes al tânărului său discipol. „Interesul pentru activitatea de cercetare medicală și deschiderea spre străinătate le datorez domnului profesor Nicolae Ghilezan, de la Institutul Oncologic din ClujNapoca”.
Un stagiu la Tours
Horațiu Roman spune că a plecat din România pentru că i-a plăcut autonomia pe care rezidenții o aveau în Franța: „Plecarea din România este legată doar de interesul profesional; în 1992, când eram în anul 5 la facultate, am petrecut trei luni la Tours, unde am văzut internii de neurochirurgie operând cu multă dibăcie; mi-am dorit, deci, să devin intern în Franța, căci am apreciat autonomia acestui statut profesional”.
HORACE ROMAN: „M-a șocat felul în care erau tratați bolnavii și aparținătorii”
Horace Roman are multiple specializări. Una dintre ele, întreruptă după patru ani, a ales-o nu doar pentru ceea ce a văzut în stagiul de la Tours, ci și pentru că mama lui s-a îmbolnăvit. „În anul 5, m-am hotărât să urmez neurochirurgia din două motive. Primul, în anul 4, mama mea s-a îmbolnăvit de o tumoră cerebrală cumplită, boală mortală care a și răpit-o în doar 6 luni. Am ajuns în calitate de aparținător la spitalul 9, din București, și această experiență a fost bulversantă pentru mine. Felul în care erau tratați bolnavii și aparținătorii m-a șocat realmente: nebăgați în seamă, ca niște musafiri nepoftiți, prea puțin informați de ce li se va face, riscând în orice moment să fie certați sau umiliți. Și asta chiar dacă eu eram un aparținător oarecum privilegiat, în calitatea mea de student în medicină, statut de care eram obligat să uzez și să abuzez, în timp ce tatăl meu era totuși un aparținător de rând tratat ca atare.
A fost primul lucru care m-a făcut să mă gândesc că acest comportament trebuie schimbat. Și am plecat, încurajat de tatăl meu care m-a susținut întotdeauna, până în ultima sa zi, în pofida faptului că îl lăsam singur. Cât timp vedeam lucrurile de cealaltă parte a perdelei și eu eram nonșalant, dar când am fost aparținător am constatat că lucrurile nu erau tocmai normale, mai ales că un an mai târziu, după moartea mamei, experiența de trei luni în neurochirurgie la Tours mi-a arătat că relația cu pacientul poate fi diferită”, povestește chirurgul francez de origine română.
Cariera universitară e mult mai rapidă în Franța
„Al doilea motiv: în 1992 văzusem felul în care rezidenții francezi lucrau cu o largă autonomie, pe care colegii români nu o aveau. Felul în care rezidenții francezi începeau operațiile, le duceau până unde puteau să le facă singuri, sub îndrumarea profesorilor, felul în care erau formați. În 1992, în neurochirurgie la Spitalul 9, rezidenții făceau mult mai puțin, nu prea văzusem rezidenți la treabă în sala de operații, îi văzusem mai mult făcând foi de observație. Unii profesorii francezi erau tineri, până în 40 de ani, și m-a surprins acest lucru. În Franța, lansarea în viața universitară e mult mai rapidă decât în România și este bazată în primul rând pe calitatea dosarului de cercetare și publicații. Dar precizez că lucrurile pe care vi le povestesc despre perioada din România se petreceau până în 1994, perioada pe care am trăit-o aici.”
Medicină, la pătrat
„Am sosit în Franța în 1994, iar integrarea a fost aproape instantanee; am fost peste tot foarte bine primit, iar naturalizarea ca cetățean francez a fost… naturală. Timp de patru ani, am fost intern în neurochirurgie, specialitate care mi-a plăcut enorm.” Lui Horace Roman i-a plăcut mai puțin ambianța generală din neurochirurgie, așa că s-a hotărât să facă o schimbare și a studiat din nou medicina în Franța, alegându-și o altă specializare. „După patru ani am reînceput internatul într-o altă specialitate chirurgicală în, 1998 și, aș zice, aproape întâmplător, am ajuns în ginecologie; aici am cunoscut un alt personaj carismatic, profesorul Loic Marpeau, de la Rouen. De la prima întâlnire ne-am plăcut reciproc, iar în anul 3 (2001) mi-a propus un plan de carieră care îmi permitea să devin profesor în 2010, la vârsta de 43 de ani. Acest plan de carieră mi-a impus numeroase deplasări și, practic, mă mutam tot la șase luni în alt oraș: Le Havre, Paris, Dieppe, Insula Reunion, Clermont Ferrand, South Carolina… Tatăl meu era disperat: colegii mei în România erau toți la casa lor, în timp ce eu aveam atâ- tea lucruri cât intrau într-un Ford Focus și locuiam tot în căminele studențești… Până la vârsta de 35 de ani, când am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soție și am închiriat un apartament…
”Cancerul care nu omoară”
„În 2002, în rezidențiat, am descoperit această patologie: endometrioza. În România îi ziceți «boala neiubirii», în Franța îi spunem «cancerul care nu omoară». Endometrioza afectează între 5 și 10 la sută dintre femeile aflate la vârsta de procreere (între 20 și 45 de ani). Se manifestă prin dureri variabile, de la moderate la insuportabile, la început în timpul menstruației și în timpul actului sexual, apoi devin cronice, permanente. Dacă atacă ovarele și trompele poate da infertilitate. Există și endometrioze foarte severe, cum sunt cele colorectale, care pot merge până la ocluzie, sau endometrioze ureterale care pot distruge complet rinichiul. Există și forme foarte rare, cum sunt cele cu manifestari oculare (curg lacrimi de sânge), pulmonare (duc la colecții de aer în pleură cu compresiune a plămânilor), sau colecții abundente de sânge negru în abdomen (ascite ciocolatii). Cazurile severe și rare, de obicei, sunt prost diagnosticate și foarte târziu”, mai spune medicul. La Rouen, echipa multidisciplinară condusă de doctorul Roman operează cel mai mare număr de endometrioze colorectale din Franța, circa 100 doar în ultimul an.
Cazul care i-a dat cele mai mari emoții
Au fost numeroase „primele paciente”, spune chirurgul Roman ca răspuns la întrebarea noastră. „Prima pacientă operată ca mâna întâi (1989) locuiește, probabil, la Dej, prima endometrioză operată în calitate de chirurg senior (2004) locuiește nu departe de Rouen…”. În toată cariera lui, Horace Roman a avut mai multe paciente care i-au dat mari emoții. „Cazul care m-a marcat cel mai mult datează din 2009… O tânără pacientă cu endometrioză colorectală, originară din Balcani, căreia i-am făcut un shaving rectal cu ultrasunete (curățare a rectului fără deschiderea completă a peretelui), cu o evoluție favorabilă timp de cinci zile. În a cincea zi, când pacienta se pregătea să se întoarcă acasă, a făcut o fistulă rectală (necroză a peretelui rectal), cu o peritonită teribilă… Pacienta a rămas spitalizată două luni, am reoperat-o de patru ori, a avut febră 40°C timp de trei săptămâni la rând și a pierdut circa 10 kg… Mi-a fost efectiv teamă că o vom pierde… Acum este bine, nu mai are nici un fel de simptom dureros (incredibil, căci trebuie să aibă aderențe multiple…) și îmi trimite mesaje amicale din când în când. După șase ani, niciun membru al echipei nu a uitat-o…”, dezvăluie chirurgul francez de origine română.
