Explicaţiile psihologului Laura Maria Cojocaru: Cum ne influenţează familia procesul terapeutic?
O intervenţie psihoterapeutică este un demers în cadrul căruia o persoană ia decizia să înceapă un proces de autocunoaştere, care-i permite să găsească cele mai bune soluţii pentru a-şi readuce starea de bine în propria viaţă şi în care învaţă cum să facă permanente aceste schimbări.
Psihologul Laura Maria Cojocaru afirmă că, în acest proces, sunt implicaţi mai mulţi factori, precum: dorinţa sau nevoia de schimbare, gradul de implicare personală, timpul, ritmul propriu şi, nu în ultimul rand, suportul familial. “Uneori, deşi ar putea fi greu de crezut sau de acceptat, membrii familiei pot avea o atitudine de sabotare inconştientă a procesului terapeutic început de persoana respectivă. Implicarea emoţională a clientului faţă de membrii familiei, partener, chiar prieteni şi alte persoane apropiate, poate face ca părerile acestora să conteze uneori în detrimentul acestuia”, explică psihoterapeutul.
Psihoterapeutul Laura Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI), afirmă că, în decursul carierei sale, a identificat cel puţin 8 elemente care pot influenţa negativ şedinţele de psihoterapie, de cele mai multe ori fiind parte din atitudinile sau comportamentele celor dragi nouă.
Nerăbdarea. Membrii familiei pot fi uneori nerăbdători să vadă o schimbare majoră încă de la primele şedinţe terapeutice. “Apar într-adevar adesea rezultate înca de la primele şedinte, însă asta arată faptul că suntem pe drumul cel bun şi nu faptul că un mod de a gândi sau a trăi învăţat în ani de zile, se poate schimba peste noapte. Nu putem confunda o fiinţă umană cu un robot pe care-l setezi să execute o comandă diferită doar apăsând pe un buton. Fiecare persoană este unică şi are timpul ei, ritmul ei şi modul ei propriu de a se dezvolta”, declară psihologul Laura Maria Cojocaru.
Neacceptarea procesului terapeutic. “Raţional, familia înţelege că procesul terapeutic necesită anumite premise ca: timp acordat, un grad de interiorizare şi o necesitate a clientului de a rămâne o perioadă el cu el însuşi, o perioadă de exersare a modului de gândire şi acţiune sau a comportamentului nou dobândit pentru fixarea acestuia, cât şi o atmosferă care favorizează atât exersarea cât şi menţinerea acestui nou mod de a trăi. Emoţional însă, este posibil ca familia să nu fie atât de pregatită să accepte aceste lucruri şi reacţionează în diverse moduri asupra persoanei care vine la psihoterapie”, menţionează psihoterapeutul.
Teama de schimbare. Atunci când cel de lângă noi se schimbă, şi ceva din relaţia noastră cu el se schimbă. Acest fapt poate fi privit ca o ameninţare. “Este vorba aici de teama de necunoscut care creează adesea un lung şir de gânduri: “dacă se schimbă, mă va mai iubi?”, “dacă se schimbă, va mai rămâne langa mine?”, “dacă se schimbă, eu mă voi simţi bine cu această schimbare?” ş.a. În avalanşa acestor gânduri, cei de acasă “uită” faptul că partenerul, copilul sau ruda lor este acolo pentru o schimbare pe care, de cele mai multe ori tocmai ei au cerut-o în mod direct sau indirect”, explică Laura Maria Cojocaru.
Aşteptări nerealiste în privinţa schimbării. “Nemulţumirea că schimbarea este alta decât îşi doresc sau cred ei. Uneori cei de acasă cred că ştiu ce este cel mai bine pentru celălalt. A crede că ştim acest lucru este o iluzie. Uneori chiar şi nouă înşine ne este greu să ştim pe moment ce este cel mai bine pentru noi, deci cum ar putea să ştie altcineva, oricât de bine intenţionat ar fi? Acest mod de a gândi este o distorsiune cognitivă (inferenţă) care îndepărtează persoana de starea de bine”, consideră psihoterapeutul.
Renunţarea la avantajele “bolii”. Pe parcursul unei psihoterapii, clientul îşi regăseşte echilibrul interior, bucuria de a trăi, îşi recapătă independenţa personală şi învaţă cum să trăiască în acest mod. Obţinerea independenţei de către cel aflat în terapie este văzută uneori ca un lucru negativ de către părinţi, partener sau rude. Există unele “beneficii” în starea emoţională neplăcută atât din punct de vedere al clientului, cât şi din punct de vedere al celor din jurul său. Părinţii, partenerul şi rudele, în acest context tensionat unde există o “problemă”, se simt utili, importanţi, simt că este nevoie de ei şi chiar se pot simţi mai aproape unul de celălalt. Pentru că de fapt simptomul celui care vine la terapie apare de cele mai multe ori tocmai cu intenţia subconştienta de a uni, de a repara o stare tensionată din familie.
“Atunci când clientul îşi recapătă independenţa de a gândi, exprima, comunica, relaţiona, acţiona, cei apropiati lui se pot simti daţi deoparte pentru că s-au obişnuit să aibă grijă de cineva. Gândiţi-vă de fapt ce vă doriţi cu adevărat: să aveţi lângă voi o persoană de care să aveţi grijă mereu pentru a vă simţi utili sau o persoană sănătoasă alături de care vă puteţi bucura de părţile frumoase ale vieţii?”, declară specialistul.
Neînţelegerea necesităţii participării la terapie. Atunci când vorbim despre o psihoterapie cu un copil, vorbim despre o psihoterapie de familie, deoarece, ne place sau nu, copilul (chiar dacă este minor sau major) este rezultatul nostru, al părinţilor, al concepţiilor şi valorilor personale, al reacţiilor noastre, este rezultatul exemplului dat, al modului în care alegem să ne exprimăm iubirea, aprecierea, atenţia şi protectia necesare copilului.
“În cazul minorilor este necesară participarea părinţilor la procesul terapeutic, pentru a putea înţelege simptomul copilului, de ce a apărut, cum pot ei contribui la restabilirea stării de bine a copilului şi a familiei, cât şi în ce mod depinde de ei să menţină această schimbare. Într-o terapie a unui adult, atunci când este vorba despre un dezechilibru perceput în viaţa de cuplu, este important să înţelegem că a fi în cuplu înseamnă a fi în doi. Ambii parteneri au o contribuţie la tot ceea ce se întâmplă în cadrul relaţiei. Apare astfel în terapia de familie şi în cea de cuplu, necesitatea schimbării personale, a susţinerii celui implicat în terapie, a încurajării schimbării survenite, a menţinerii schimbării printr-o atitudine suportivă în măsura în care aceste lucruri depind de ceilalţi membrii ai familiei”, explică Laura Maria Cojocaru.
Menţinerea contextului care a declaşat, amplificat, menţinut simptomul la client. În anumite situaţii se impune o schimbare şi la alt nivel decât cel emoţional, o schimbare de cadru, persoane, locuinţă, relaţii, etc, pentru a crea sentimentul de încredere, siguranţă emoţională şi uneori chiar fizică.
Ascunderea adevărului. “Uneori, cei apropiaţi persoanei aflate într-un proces terapeutic, consideră că a nu-i spune anumite lucruri constiuie o formă de protecţie pentru persoana respectivă. Uneori, da, poate fi adevărat pentru o perioadă de timp, însă asta nu înseamnă că persoana respectivă nu înţelege că i se ascunde ceva şi apare riscul să-şi imagineze ceva mai mult decât este şi să menţină stările emoţionale neplăcute. Nu uitaţi că a ascunde este de fapt o formă subtilă de minciună şi nimănui nu-i place să fie minţit mai ales de către persoanele la care ţine. Amintiţi-vă că suportul vostru contează! Începeţi prin a fi voi parte din schimbarea pe care o doriţi la celălalt! Iubirea înseamnă să-l lăsăm pe celălalt să fie fericit aşa cum are el nevoie şi nu cum credem noi”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru.
