Din cuprinsul articolului
Unul dintre cele mai vechi și utilizate tratamente pentru diabetul de tip 2 ar putea avea un efect paradoxal asupra evoluției bolii. Un studiu publicat recent arată că sulfonilureele – medicamente prescrise de peste 70 de ani pentru scăderea glicemiei – pot contribui, în timp, la degradarea funcției celulelor care produc insulină, grăbind progresia diabetului în loc să o încetinească.
Descoperirea vine dintr-o cercetare realizată de echipe de la Universitatea din Barcelona, Institutul de Cercetare Biomedicală Bellvitge și Spitalul Universitar Bellvitge, în colaborare cu rețeaua spaniolă de cercetare în diabet. Rezultatele au fost publicate în revista Diabetes, Obesity and Metabolism și ridică întrebări importante despre utilizarea pe termen lung a acestor medicamente.
Citeste si…
Ce sunt sulfonilureele și de ce sunt atât de folosite
Sulfonilureele se află printre primele medicamente dezvoltate pentru tratamentul diabetului de tip 2, fiind utilizate încă din anii ’50. Substanțe precum glimepiridul, glipizidul sau glibenclamidul sunt prescrise pe scară largă și astăzi, inclusiv în România, în special datorită costului redus și efectului rapid de scădere a glicemiei.
Aceste medicamente acționează direct asupra celulelor beta din pancreas, forțându-le să secrete mai multă insulină. Pe termen scurt, mecanismul funcționează. Problema apare, însă, odată cu administrarea prelungită.
Ce au descoperit cercetătorii
Studiul coordonat de profesorul Eduard Montanya arată că expunerea îndelungată la sulfoniluree poate determina celulele beta să își piardă „identitatea funcțională”. Mai exact, celulele nu mor imediat, dar își pierd capacitatea de a produce și elibera insulină în mod eficient.
„Nu doar că unele celule beta dispar, dar altele rămân vii și totuși nu mai funcționează normal. Ele revin într-o stare imatură, incapabilă să răspundă adecvat la glucoză”, explică Montanya, care este și medic endocrinolog.
În experimentele realizate pe celule pancreatice umane, cercetătorii au observat că glibenclamidul reduce expresia genelor esențiale pentru producția de insulină, crește stresul celular și accelerează pierderea masei funcționale de celule beta. Efectul este dependent de timp: cu cât expunerea este mai lungă, cu atât deteriorarea este mai accentuată.
De ce își pierd eficiența aceste medicamente
Fenomenul cunoscut în practică drept „eșec secundar al sulfonilureelor” – situația în care tratamentul nu mai controlează glicemia după câțiva ani – ar putea avea, astfel, o explicație biologică mai clară. Forțarea constantă a celulelor beta să secrete insulină pare să le epuizeze și să le împingă spre disfuncție.
Cercetătorii au identificat ca mecanism central stresul reticulului endoplasmatic, o structură celulară implicată în sinteza proteinelor. Acest stres afectează direct capacitatea celulelor beta de a produce insulină de calitate.
Ce înseamnă aceste rezultate pentru pacienți
Specialiștii subliniază că studiul nu înseamnă că pacienții trebuie să își oprească tratamentul. Rezultatele nu schimbă imediat recomandările clinice, dar aduc un argument solid pentru reevaluarea strategiilor terapeutice pe termen lung.
În ultimii ani, ghidurile internaționale au început deja să favorizeze alte clase de medicamente – precum inhibitorii SGLT2 sau agoniștii GLP-1 – care protejează mai bine funcția pancreatică și au beneficii cardiovasculare demonstrate. În România, însă, sulfonilureele rămân frecvent utilizate, mai ales din motive de cost și acces.
O veste bună, totuși: procesul ar putea fi reversibil
Partea optimistă a descoperirii este că pierderea identității celulelor beta nu este neapărat definitivă. Spre deosebire de moartea celulară, această „dediferențiere” ar putea fi reversată, cel puțin teoretic.
„Dacă înțelegem exact cum apare această pierdere de identitate, putem imagina terapii care să readucă celulele beta la o stare funcțională normală”, spun autorii studiului. Această direcție ar putea deschide calea către tratamente care nu doar controlează glicemia, ci încetinesc real evoluția bolii.
De ce contează acest studiu
Diabetul de tip 2 afectează milioane de oameni și rămâne o boală progresivă, chiar și sub tratament. Faptul că unele terapii clasice ar putea contribui, fără să știm, la această progresie ridică întrebări legitime despre modul în care este gestionată boala pe termen lung.
Pentru pacienți, mesajul esențial rămâne același: tratamentul nu trebuie modificat fără consult medical. Pentru medici și decidenți, studiul adaugă presiune pentru actualizarea protocoalelor și pentru acces mai larg la terapii moderne, care să protejeze pancreasul, nu doar să „forțeze” scăderea glicemiei.
Pe termen lung, diabetul ar putea fi tratat nu doar prin controlul zahărului din sânge, ci prin protejarea identității celulelor care fac acest control posibil.
