Cine nu cunoaşte aceste lucruri va mai trăi o vreme în suferinţă

Cine nu cunoaşte aceste lucruri va mai trăi o vreme în suferinţă
Cine nu cunoaşte aceste lucruri va mai trăi o vreme în suferinţă

Cine nu cunoaşte aceste lucruri va mai trăi o vreme în suferinţă. Este o lecţie de viaţă primită într-un moment  neaşteptat, prilejuită de un eveniment aparent banal…

Este vorba despre un pelerinaj  la Sfântul Munte Athos, unde a înţeles că doar rupându‑te de lume şi de bunurile ei devii iscusit ca şi călugăr.

Poţi  transforma suferinţă într-un  motiv de reculegere şi de înţelegere a situaţiei.

Nefiind locuri suficiente de cazare,  trei persoane din cele două grupuri ar fi trebuit să plece la o altă chilie. Nu s-a oferit nimeni să facă asta, fiecare se gândea, mai degrabă, cum să evite un drum obositor, nemaipunând la socoteală dorinţa fiecăruia de a nu se separa de grupul din care făcea parte.

A fost una dintre persoanele care a trebuit să plece. Nu a rispostat, dar i s-a părut nedrept.  Apo a vorbit cu un călugăr ca şi cum ar fi fost vorba despre altcineva. Călugărul a asculat cu atenţie, apoi i-a răspuns printr-o pildă.

“‑ Ca să îţi fac o paralelă vizibilă şi să înţelegi pe deplin situaţia, îţi voi povesti ceva din viaţa călugărilor. Unul dintre voturile călugărilor este cel al sărăciei. Adică posesia de bunuri personale este interzisă. Din ceea ce mi‑ai povestit, nu este vorba de un bun personal, ci de o afinitate faţă de un anumit loc. Votul sărăciei are la bază ruperea de lume şi de tentaţiile ei. Şi asta pentru faptul că fiind rupt de lume, arzi etape în evoluţia spirituală. La fel ar trebui să fie şi cu dependenţa de anumite locuri.

Dar vreau să mă lămureşti un lucru. De ce a fost deranjată persoana? De părăsirea unui loc drag? Sau de atitudinea oamenilor?

‑ Cu siguranţă şi atitudinea a deranjat dar, cu precădere, ruperea de un loc drag a deranjat mai mult. Era un loc în care persoana s‑a obişnuit să doarmă, să mănânce şi să se roage.

‑ Bun, acum ascultă ce‑ţi voi povesti.

Cu ceva timp în urmă, un călugăr muncea la chilia sa. S‑a chinuit împreună cu duhovnicul său ani de zile până ce au terminat‑o. La sfârşit au privit‑o, era minunată, strălucea de frumuseţe. Toţi călugării din acea zonă o admirau.

După puţin timp, duhovnicul a plecat la cele veşnice, în locul său venind alţii, cu altă rânduire. Să spunem că dintr‑o altă politică ori din rânduire a bunului Dumnezeu, călugărului cel tânăr i s‑a cerut să plece.

„Cum să plec de aici, gândi călugărul, doar aici e casa mea, am muncit din greu la această chilie, am zidit‑o piatră cu piatră, am sculptat altarul şi scaunele paraclisului, am pus suflet în ea. Unde să mă duc? Nici nu mă gândesc”.

Ceea ce arată că atâta timp cât încă eşti prins de lume, nu eşti definitiv prins de Dumnezeu.

Situaţia pe care tocmai mi‑ai descris‑o, în sensul de mâhnire a persoanei că a nu rămas unde a vrut, nu reprezintă altceva decât barometrul dependenţei faţă de locuri sau lucruri.

Dacă doreşte despătimire, atunci este un bun motiv să o exerseze. Dar dacă nu cunoaşte aceste lucruri, va mai trăi o vreme în suferinţă până va interveni uitarea pe cale naturală.

Nici călugărul din mica istorisire nu a realizat în primă fază că trebuie să se rupă de cele materiale, că este doar o lecţie pentru el.

Doar rupându‑te de lume şi de bunurile ei devii iscusit ca şi călugăr.

Aşa ar trebui să fie şi pentru personajul povestirii tale, în loc de suferinţă, evenimentul să fie un motiv de reculegere şi de înţelegere a situaţiei.

Dacă îl cunoşti, povesteşte‑i această istorisire.‑ Mulţumesc părinte, tocmai aţi făcut‑o dumneavoastră.

Fragment din cartea Cu picioarele pe pământ,  ediție completă, autor Ionuț Riteș.

0 distribuiri
comentarii pe aceasta pagina postate direct pe Facebook