Din cuprinsul articolului
În spitalele din România, mai ales în Unitățile de Primiri Urgențe, fiecare zi seamănă cu o luptă contra-cronometru. Zeci, uneori sute de pacienți, resurse limitate, personal puțin și o presiune uriașă care apasă pe umerii medicilor. În spatele halatelor albe sunt oameni obosiți, dar dedicați, care își sacrifică nopțile, timpul cu familia și sănătatea pentru a salva vieți.
Dr. Carmen Marcu, medic primar medicină de urgență, cu aproape trei decenii de experiență în UPU, povestește cu sinceritate despre epuizare, lipsa de resurse și relația tot mai fragilă dintre medici și pacienți. Mărturiile sale nu sunt doar despre un spital, ci despre realitatea întregului sistem medical românesc.
Cum a evoluat volumul de muncă din UPU în ultimii ani? A devenit medicina de urgență nesustenabilă?
„Dacă în 1998, când am venit în Departamentul de Urgență al Spitalului Județean Târgoviște (așa cum se numea atunci), se prezentau cam 35–40 de pacienți/24 de ore, din 2007, prin schimbarea legislației, spitalul a devenit Spital Județean de Urgență, iar prin Unitatea de Primiri Urgențe avem zilnic o medie de 320 de pacienți/24 de ore.
Volumul de muncă a crescut, realizându-se în urgență investigații complexe de înaltă performanță (analize biochimice, imagistică – radiografii, tomografii), dar și proceduri complexe – tromboliza în infarctul miocardic acut sau AVC.
Medicina de urgență a început să aibă costuri foarte mari, iar majoritatea spitalelor județene au o lipsă masivă de medici specialiști de urgență. Absolvenții rezidențiatului de urgență fie rămân în centre universitare, în spitalele universitare, fie se reorientează către alte specialități sau, în sesiunile de concursuri de intrare în rezidențiat, rămân locuri neocupate la această specialitate (chiar 95 de locuri, acum 2–3 ani), tinerii nedorind să se înhame la această muncă grea.”
Se vorbește tot mai des despre burnout în rândul medicilor de urgență. Simțiți asta și în rândul dvs și colegilor dumneavoastră?
„Da! Burnout-ul este foarte prezent printre medicii de urgență. Muncă multă, contra cronometru, cu satisfacții puține și multe lipsuri – începând cu numărul insuficient al medicilor specialiști de urgență pe tură (chiar un medic pe tură, uneori), lipsa medicilor specialiști de pe anumite specialități, cooperarea dificilă cu spitalele de rang superior, violența verbală și cerințele nesustenabile ale pacienților și, mai ales, ale aparținătorilor.”
Cât de des sunteți în situația de a munci peste program sau de a acoperi lipsa altor colegi?
„Toți colegii mei muncesc mai mult de o normă pe lună. Să nu uitați că toți medicii fac gărzi care, deși asigură activitatea medicală continuă în spitale (însumând 17 sau 24 de ore, peste cele 7 ore zilnice), nu sunt considerate vechime în muncă și sunt mult mai prost plătite (se raportează la salariul din 2017).
De exemplu, eu am o vechime în UPU de 27 de ani, iar orele de gardă însumează 14,5 ani de gărzi… asta înseamnă că timp de 14,5 ani nu am fost noaptea în patul meu, lângă copiii mei.
Astfel, medicii muncesc mult mai mult decât multe categorii profesionale și… ieșim (dacă apucăm) la 65 de ani la pensie.
Subfinanțarea sistemului medical înseamnă lipsa prevenției, populație bolnavă și insuficient tratată, liste de așteptare, spitalizări multiple și repetate și, evident, supraaglomerarea serviciilor UPU, pentru că acolo pacienții sunt examinați, investigați și tratați, cu examinări diverse și… „gratis” pentru oricine, la orice oră.
În ce măsură subfinanțarea sistemului medical vă afectează direct în activitatea de zi cu zi?
„Subfinanțarea sistemului medical înseamnă lipsa prevenției, populație bolnavă și insuficient tratată, liste de așteptare, spitalizări multiple și repetate și, evident, supraaglomerarea serviciilor UPU.”
Cum a afectat sistemul medical relația medic–pacient? Mai există încredere?
„Din păcate, relația medic–pacient este foarte afectată în ultima perioadă și acest lucru are multiple cauze. De multe ori, medicul este „vinovat”, dar și „responsabil” pentru toate neajunsurile sistemului sau pentru lipsa de responsabilitate a oamenilor față de propria sănătate și viață.
Poate că există mai puțină empatie, mai multă oboseală, mai multă violență verbală, mai multă neîncredere în actul medical și în medicina bazată pe dovezi… datorită internetului și AI, rețelelor de socializare și teoriilor conspiraționiste.”
Vă confruntați des cu pacienți agresivi sau nemulțumiți? Cum gestionați aceste situații?
„Sunt și oameni nemulțumiți ale căror cerințe nu pot fi pe deplin satisfăcute, dar am învățat cu toții să aplanăm aceste situații. Totuși, după fiecare astfel de eveniment rămânem mai dezamăgiți, mai supărați și încolțește gândul părăsirii sistemului de urgență public.”
Ce efect are utilizarea UPU de către pacienți care nu au urgențe reale?
„Avem pacienți care se adresează zilnic sistemului de urgență, câteodată chiar de mai multe ori pe zi (etilicii cronici, care se pot îmbăta de 3 ori pe zi, sau cazurile sociale). Se consumă timp și resurse!… și de multe ori sunt cei mai recalcitranți.”
Simțiți că decidenții politici înțeleg realitatea din spitale? Ați simțit vreodată că sunteți ascultată?
„Nu, decidenții politici nu știu cu adevărat situația din spitale sau se fac că nu știu. Nu le place adevărul „de la firul ierbii”, pentru că nu înțeleg nici adevărul personalului medical, nici adevărul pacienților, pentru că ei sunt mereu „pacienți speciali”, cu „antemergători”.
Pentru că am avut intervenții punctuale, profesionale, cu expertiză în domeniul meu de activitate și am „deranjat”, m-am simțit izolată, dar mi-am continuat modul meu de a-mi practica profesia și de a fi „o voce”.”
Ce ați spune unui politician care susține că medicina de urgență funcționează „suficient de bine”?
„Eu îi aștept pe acești politicieni să ne însoțească într-o tură de 12 ore. Le ofer un scaun lângă biroul medicului, le ofer eu apa, cafeaua, sandvișul și îi rog să privească timp de 12 ore. Apoi, aștept concluzia.
Nu poți să vorbești de pe margine!”
Vă vedeți lucrând în continuare în România sau ați luat în calcul plecarea?
„Da! Voi lucra tot în România. Aici am tot ce iubesc: familia mea, casa mea, mormintele celor dragi, florile mele, animăluțele mele și, nu în ultimul rând, tot ce am construit în profesia mea.”
