Din cuprinsul articolului
Revelion. Deprinderea de a saluta cu mare bucurie venirea anului nou, de a-l întimpina cu urări, daruri, petreceri, cântece şi jocuri este străveche şi cunoscuta tuturor popoarelor. Sărbătoarea anului nou nu a fost însă celebrată de primii creştinii, ea nu este nici Biblică.
Caracterul esenţial al sărbătorii este bucuria şi încrederea cu care omul întimpina trecerea de la anul vechi la anul nou, începutul unei noi perioade de vegetaţie, al unei noi etape în viaţa lui şi a sătenilor săi, a colectivităţii în care trăieşte.
Originea sărbătoririi anului nou
Babilonienii au cunoscut foarte devreme calendarul. După calendarul lunar, anul se împărţea în 12 luni. Sărbătorirea Anului Nou de către babilonieni a fost consemnata încă din timpul regelui Gudeia, în jurul anului 2400 î.H., în cele 11 table ale eposului Ghilgames, se vorbeşte despre mese sărbătoreşti opulente la care oamenii beau must, bere, ulei si suc de struguri, care curgea râuri.
Unele inscripţii antice arată că ele se ţineau în Babilon încă din mileniul al III-lea î.H. Fiind sărbătorit la mijlocul lunii martie, Anul Nou era un eveniment foarte important. În The World Book Encyclopedia se spune că oamenii credeau că, „la acea dată, zeul Marduk decidea destinul ţării pentru anul următor”. La babilonieni, sărbătoarea Anului Nou ţinea 11 zile şi includea jertfe, procesiuni şi rituri ale fertilităţii.
Sărbătoare dedicată lui Ianus, cel cu doua feţe
La romani, după calendarul vechi, anul nou începea la 1 martie şi cel vechi se termina la 23 februarie, ultima zi a acestei luni. Abia în anul 153 î.H. se fixează la Roma oficial data anului nou la 1 ianuarie. De fapt, la romani, anul nou începea odată cu intrarea în funcţie a noilor consuli. Aceasta data a oscilat în timpul republicii. Prima reforma a calendarului pare a fi avut loc in secolul VI î.H., adică la sfârşitul regalităţii.
La 46 d.H., Iulius Caesar introduce calendarul pe care îl folosim şi noi astăzi, în forma modificată de Papa Grigore al XIII-lea, în 1582 d.H.
După o săptămâna de la Saturnalii urma cea mai vestita sărbătoare în lumea romană: Calendele lui Ianuarie. Sărbătoarea era dedicata lui Ianus, cel cu doua feţe, una spre trecut şi alta spre viitor, zeul luminii şi deschizătorul anului.
„Împăratul roman Iulius Cezar a decis în anul 46 e.n. ca ziua de 1 ianuarie să devină cea dintâi zi a anului. Romanii i-au dedicat această zi lui Ianus, zeul porţilor, al intrărilor şi al începuturilor. Ianuarie provine de la Ianus, care avea două feţe, una îndreptată înainte, iar alta înapoi”.
Romanii petreceau în fiecare zi diferit. Prima zi era încărcată cu numeroase practici rituale şi ceremoniale: se trimeteau daruri, petreceau sărbătoarea cu jocuri, cântece şi glume. A doua zi era dedicata petrecerilor în cadrul restrâns al familiei. Se jucau zaruri, se consumau multe dulciuri, se făceau pronosticuri meteorologice. A treia zi era dedicata alergărilor de cai şi continuau ospeţele. A patra zi entuziasmul şi plăcerile scădeau treptat, iar în a cincia zi se relua activitatea obişnuita.
