Din cuprinsul articolului
Asociația Fericire într-o Ceașcă, parte a TED’S COFFEE CO., a lansat în luna dedicată luptei împotriva cancerului la sân campania de conștientizare „Cancerul e doar un capitol, nu întreaga ta poveste!”.
Inițiativa este dedicată femeilor diagnosticate cu cancer de sân și celor care le sunt alături, având ca scop să ofere speranță, să aducă zâmbete acolo unde este nevoie de ele și să normalizeze conversația despre viața cu cancer și după cancer.
Campania aduce în prim-plan, în social media, povești autentice și resurse de sprijin care aduc lumină și solidaritate în comunitate, dar și perspective mai puțin discutate – cum este cea a animalelor de companie care se confruntă cu aceeași boală.
Agatha Peptea, președintele Asociației Fericire într-o Ceașcă, a declarat într-un interviu pentru Doctorul Zilei că acest demers a apărut pentru că „a existat un strop de magie în modul în care foarte muți oameni minunați s-au coagulat în jurul acestei idei”.
Doctorul Zilei: Cum si de ce a aparut Asociatia Fericire într-o Ceaşcă?
Agatha Peptea: Asociația Fericire într-o Ceașcă a apărut dintr-o combinație de prietenie și de durere. Și poate că aș începe cu durerea – cred că atunci când trecem printr-o încercare dură în viată, se deschid două posibilități: să îți închizi sufletul și să nu îți mai pese de ce se întâmplă cu nimeni altcineva, pentru că drama ta e prea mare și prea greu de dus, sau să te deschizi către oameni, să înțelegi că viața e fragilă, chit că vrem să privim acest lucru în față sau nu, și că să fim acolo unii pentru ceilalți poate să ne aducă bucurie și consolare în durerea noastră. Cred că atât eu, cât și Vasi Andreica, fondatorul și CEOul TEDS COFFEE CO, cel alături de care am pornit acest demers, suntem din a doua categorie.
Să nu fiu înțeleasă greșit, nu judec pe nimeni și nu cred că există un mod ideal de a face față greutăților – spun doar că în cazul nostru așa s-a întâmplat.
Am identificat ca alt element la baza apariției asociației: prietenia pentru ca ea ne leagă pe Vasi și pe mine dar și pe toți cei care au contribuit la această mobilizare – de la cea care a citit manuscrisul și a zis ”Fă ceva cu el!”, la prietenii care au sponsorizat tipărirea cărții mele (vânzarea acesteia a fost prima noastră sursă de venit), până la cei care ne-au ajutat cu chestiuni din acestea pământene dar care pe mine mă înspăimântau ca pași de făcut – acte, elemente operaționale, comunicare.
Mi s-a părut că a existat un strop de magie în modul în care foarte muți oameni minunați s-au coagulat în jurul acestei idei – de a face bine oriunde se poate.
DZ: Care este povestea persoanei care a iniţiat campania „Cancerul e doar un capitol, nu întreaga ta poveste”?
Agatha Peptea: E complicat să pun în câteva cuvinte povestea mea, mai ales că acum, la 47 de ani, ar fi cam multe de spus 😊 Am căutat destul de mult numele potrivit pentru această caampanie și l-am ales pe acesta pentru că am simțit că acest mesaj mi-aș fi dorit să îl aud și eu.
„Am fost convinsă că viața mea s-a sfârșit”
Am fost diagnosticată prima oară la 24 de ani și atunci am fost convinsă că viața mea s-a sfârșit. Nu știam mai nimic despre această boală, îi auzisem doar numele, spus întodeauna cu frică și regret de cei din jur. În capul meu ecuația era foarte simplă – cancer egal moarte. Apoi am început tratamentul și atunci m-am gândit că dacă nu mă omoară boala, mă omoară sigur tratamentul.
Acum 23 de ani nu existau medicamente anti greață, citostaticele erau mai puțin evoluate, chimioterapia nu a fost rea, a fost cumplită. Mai bine de 5 ani după ce o terminasem, când mergeam la control și intram în IOB, simțeam mirosul acela tipic și începeam să vomit instantaneu, atât era de puternică amintirea. Dar a trecut. În fiecare zi, a fost un pic mai bine.
Am crescut profesional, am călătorit, am făcut un copil minunat, au trecut 12 ani. Am făcut cancer în sânul celălalt. Iar mi-a căzut cerul în cap, iar răul, iar panica. Dar acum medicamentele erau mai evoluate, mi-a fost mai ușor, și iarași încet, încet, mi-am revenit. Si iar m-am bucurat de viață. Iar am muncit, iar am călătorit, am cântat la karaoke (e pasiunea mea secretă), m-am bucurat de fiecare moment cu copilul meu, cu mama mea, cu prietenii mei.
„Am aflat diagnosticul exact când făceam degustarea pentru meniul de nuntă”
Am divorțat, am cunoscut un alt bărbat (excepțional, trebuie să mă laud cu asta!). Și am decis să îmi fac mastectomie dublă, pentru că am mutație a genei BRCA (deși nimeni din familia mea nu a avut cancer niciodată). Iar când am făcut mastectomia, am găsit al treilea nodul canceros care creștea. Iar tratament, iar nebunie. De data aceasta, într-un moment cam nepotrivit – am aflat diagnosticul exact când făceam degustarea pentru meniul de nuntă. Dar am mers înainte – am făcut chimo, m-am măritat, m-am dus repede în luna de miere (care a fost doar o săptămână, evident!), am făcut chimio iar.
Dacă mă uit în urmă, boala aceasta nu definește nici persoana mea și nici viața mea. A fost un capitol, poate chiar mai multe, dar între ele s-au scris alte și alte povești, mai importante în schema mare a lucrurilor. Oricine trece prin experiența aceasta e mult mai mult decât o bolnavă și are, cu siguranță, o viață mult mai bogată decât doar acest moment.
DZ: Multe românce primesc acest diagnostic crunt: cancer de sân. Unele percep verdictul medicilor deja ca pe o condamnare la moarte şi, din păcate, statisticile sunt sumbre (este cea mai frecventă formă de cancer la femei în România, cu peste 12.000 de cazuri noi anual și o mortalitate crescută, multe paciente fiind diagnosticate în stadii avansate din cauza lipsei screening-ului). Ce sfaturi poţi oferi din propria experienţă?
Agatha Peptea: Când vine vorba de acest subiect, sunt extrem de categorică: NU STA! Dacă simți că ceva e în neregulă, mergi la medic imediat. Nu există ”Nu am timp” când e vorba de viața ta. Nu există ”Mi-e frică de ce îmi va spune!”, nu exista ”Nu mi se poate întâmpla mie!”. Și aș mai avea un sfat – insistă!. Cere o a doua opinie, revino la medic dacă situația nu se remediază rapid. Până la urmă responsabilitatea pentru sănătatea ta nu poate fi delegată nici unui medic, tu ești în primul și în primul rând responsabilă pentru ea.
DZ: Ce le recomanzi familiilor acestor bolnave (în special soţilor şi partenerilor de viaţă)? Cel mai crunt pentru o femeie cu cancer de sân probabil este teama, ruşinea şi povara de a lupta cu boala, fiind expusă zi de zi atenţiei familiei, a prietenilor, a colegilor de serviciu.
Agatha Peptea: Partea emoțională este de multe ori mai devastatoare decât partea fizică. Nicio stare de greață sau rău nu s-a comparat în cazul meu cu momentul când mi-am pierdut părul, cu frustrarea că mi-a fost răpită propria imagine și că nu mai știu nici eu cine sunt de fapt.
În afară de sfatul de la punctul 3, unde sunt foarte fermă, eu nu dau sfaturi pe această tema. Fiecare femeie trece într-un mod extrem de personal prin toată avalanșa de stări și de emoții.
Pot să împărtășesc însă ce m-a ajutat pe mine și aici aș numi două elemente – pe de o parte normalitatea și pe de altă parte sprijinul discret. Eram extrem de fericită în perioada tratamentului când mă întâlneam cu cineva și îmi vorbea natural, ca și până atunci. Cred că e un fel de mit, că nu ai ce să îi spui unei persoane în acea situație.
„În capul meu urla continuu o voce care îmi repeta ”Ai cancer! Ai cancer!””
Aș contrazice ideea aceasta – spune-i în continuare ce îi spuneai și înainte – de copii, de soțul care uită zile de naștere, de soacra pisăloagă și de vecinii nesimțiți. Cel puțin în timpul tratmentului, în capul meu urla continuu o voce care îmi repeta ”Ai cancer! Ai cancer!”. Orice subiect care o făcea să amuțească, chiar și pentru 5 minute, era o adevărată binecuvântare.
Partea cu sprijinul discret este un pic mai intimă, presupune o relație mai apropiată. Știam că prietena mea este acolo ca să desfacem firul în patru în legătură cu mâna care mi s-a umflat sau cu ce opțiuni de tratament apar. Dar nu intervenea decât când îi ceream acest lucru cu subiect și predicat. Orice vine din zona ”Ar fi bine să faci așa….”, mai ales nesolicitat, îți zgârie rău timpanul deja foarte sensibilizat de lipsa de control asupra vieții tale.
Și încă ceva – lăsați discuțiile medicale pentru specialiști. Nu emiteți păreri, nu recomandați diete, nu vă aventurați să faceți comparații cu cazuri pe care le-ați cunoscut personal (iar dacă persoanele respective cumva au sfarșit nefericit povestea, nici nu vă gândiți să le pomeniți!).
DZ: Ce resurse ar trebui să aibă la dispoziţie o pacientă cu cancer la sân, mai ales sociale şi emoţionale? Şi dacă vorbim de resurse, există blocaje în accesarea serviciilor medicale adecvate?
Agatha Peptea: Aș minți să spun că nu am avut acces la resurse medicale. Acum, dacă au fost întotdeauna adecvate situației, e peste puterea mea să judec. Cred că e nevoie însă să normalizăm discuția despre nevoia spijinului psihologic și psihiatric în această boală.
Pentru că literalmente sunt reacții chimice pe care le produce chimioterapia în creierul tău, și să cauți ajutorul nu înseamnă că ești nebună ci că înțelegi ce ți se întâmplă. Plus că emoțiile sunt grele și nu sunt genul de emoții pe care le poți echilibra în familie sau cu prietenii, sunt chestiuni care te definesc ca filozofie de viață și un sprijin obiectiv, care să poată face un pas în spate față de toată situația, este extrem de util.
DZ: Cât ajută o „reţea de sprijin” în viața cu cancer și după cancer? De regulă, oamenii doresc să ajute şi sunt solidari donând o sumă de bani penttru sprijinirea unui persoane bolnave, care întâmpină dificultăţi în suportarea costurilor legate de tratamentul medical (chimioterapie, operaţii etc.).
Agatha Peptea: Rețeaua de sprijin este extrem de importantă. Aș spune că ea este plasa de siguranță care reduce anxietatea echilibristicii zilnice pe sfoara normalității. Pentru că cel puțin până termini tratamentul, nu poți să faci planuri mai târziu de sfârșitul zilei de azi, și e nevoie ca cei din jur să înțeleagă și să nu te culpabilizeze pentru acest lucru, ba mai mult, să fie gata să intervină oricând.
DZ: Ai trecut de trei ori prin cancer de sân, şi totuşi după aceste experiențe „ai rămas optimistă și îndrăgostită de viață”. De unde această doză triplă de optimism? Pare că ai „sfidat boala” – te-ai căsătorit şi ai devenit chiar şi mamă printre şedintele de chimioterapie…
Agatha Peptea: Eu nu spun niciodată că sunt o învingătoare, e o superstiție a mea. Nu mă mândresc cu ceea ce mi s-a întâmplat. Dar am descoperit că bucuria vieții este cel mai tare antidot pentru frica de moarte. Am pierdut o prietenă extrem de dragă în fața acestei boli.
Îmi voi aminti mereu ultimul Revelion cu ea – știa că va muri, și eu știam acest lucru. Dar gândul acesta nu ne-a oprit să dansăm, să râdem cu lacrimi, să ne tavalim pe covor cu fetele noastre. Indiferent ce s-a întâplat 6 luni mai târziu, acela a fost un moment fericit.
Dacă este un lucru pe care l-am învățat, este să mă bucur de ce am, când se poate. Realist vorbind, nimeni nu poate controla că nu va muri din cutremur sau inundație peste 6 luni de acum – de ce sa irosim ziua de azi, când putem să facem din ea o amintire minunată?
DZ: Omul modern are, de regulă, un animal de companie, care uneori poate să facă la rândul său cancer. De ce este importantă relația profundă dintre oameni și animalele lor în timpul tratamentului și cât ajută „vindecarea prin iubire și grijă reciprocă”?
Agatha Peptea: Dragostea pentru animale este un subiect foarte aproape de inima mea – am acasă 5 căței și 3 pisici, multe dintre ele adunate cine mai știe de pe unde. Și la animale, ca și la oameni, mersul la specialist este cheia. Și cred că avem nevoie de iubire și de grijă reciprocă, eu îmi consider animăluțele ca pe niște membri ai familiei mele. Iubirea vindecă, indiferent de forma ei. Și cred că oameni și animale în egală măsură merităm tratament corect și ajutor să trecem prin taifun.
Cred că atunci când treci în special prin chimioterapie, e foarte greu să ai grijă de animalul tău. Dar, pe de altă parte, nu vrei nici să îl pierzi și nici să îi faci rău. De aceea am făcut împreună cu dr. Aurelian Ștefan (probabil cel mai pasionat veterinar pe care eu l-am cunoscut), fondatorul spitalului Center of Hope și al Homeless Animals Hospital, programul Medifoster prin care cei în tratament pot să își dea animalul de companie în îngrijire temporară și să se reunească imediat ce lucrurile merg bine. Spuneam mai devreme că eu cred mult că normalitatea poate face mult bine.
Acesta este crezul meu – prin Asociația Fericire într-o ceașcă să aducem normalitate în viața femeilor care trec prin cancer. Nu pot să am pretenția vreodată să dau sfaturi medicale, pentru aceasta există specialiști.
Dar știu cum te simți când cauți o perucă, știu cum e să te trezești într-o dimineață fără gene și fără sprâncene, cum este să nu poți ridica mâna mai sus de nivelul umărului știu cum este să ai atacuri de panică sau să nu fii în stare să te dai jos din pat ca să hrănești cățelul sau pisica. Pentru a reduce din stresul acestor situații ne-am născut noi. Și îmi doresc să ajungem la cât mai multe femei cu putință.
Pentru a ajunge la cât mai multe persoane care au nevoie de sprijin și inspirație, toate materialele campaniei „Cancerul e doar un capitol, nu întreaga ta poveste!” vor fi distribuite pe canalele oficiale ale Asociației Fericire într-o Ceașcă – YouTube: @fericireîntr-oceașcă, FB: Fericire într-o ceașcă, Instagram: @happinessinacup2025, LinkedIn: Happiness In A Cup Foundation.
