Din cuprinsul articolului
Institutul „Cantacuzino”, mai pe larg ”Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Medico-Militară Cantacuzino”, se poate vedea când străbați în viteza mașinii, sau trotoarele încă generoase ale Splaiului Independenței din București. Acesta a fost înființat la 1 aprilie 1921, prin Înaltul Decret emis de Regele Ferdinand I, sub denumirea de Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”, astfel recunoscându-se meritul marelui savant român.
Profesorul Cantacuzino fondase si conducea „Laboratorul de Medicină Experimentală” încă din 1901, de când fusese numit profesor la Facultatea de Medicină din București. Acest laborator, pe lângă activitățile didactice și științifice, a avut drept sarcină, în 1904, aceea de a prepara serul antistreptococic și serul antidizenteric, două premiere pe atunci, de strictă necesitate pentru medicina românească.
De-a lungul unei perioade de aproape 100 de ani, în Institutul Cantacuzino s-au efectuat cercetări în toate domeniile importante ale microbiologiei și științelor conexe, s-au produs o serie de vaccinuri si seruri terapeutice, specialiștii săi fiind implicați în activități de sănătate publică (în special prin activitatea de îndrumare metodologică a Institutelor de sănătate publică din România), de supraveghere epidemiologică a teritoriului, de documentare și pregătire a personalului medical de specialitate.
Ion Cantacuzino prezență marcantă în cadrul istoriei medicinei românești
Ion Cantacuzino (1863-1934) a fost un cunoscut medic și microbiolog român, fondatorul școlii românești de imunologie și patologie experimentală.
A fost profesor universitar și membru al Academiei Române.
A fost numit profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină din București (1901) și director general al Serviciului Sanitar din România (1907).
Ion Cantacuzino s-a născut la 25 noiembrie 1863 într-o familie cu renume. Educația primită a fost una pe măsură, astfel că tânărul Cantacuzino a fost absolvent a trei facultăți: filozofie, științe naturale și medicină.
Borne ale parcursului profesional al lui Ion Cantacuzino
În 1890, Cantacuzino, se află în serviciul lui Dujardain-Beaumetz și în urma acestei experiențe publică prima lucrare medicală, care avea ca subiect sindromul isteric ce cauzează scleroza în plăci. În vara lui 1892 face un stagiu de cercetare, la stațiunea biologică marină de la Roscoff, care devenise tradiție. Acolo îl întâlnește pe Mecinikov care îi va vorbi despre patologia comparată a inflamației. În urma acestei întâlniri, Cantacuzino devine interesat de acest domeniu de cercetare.
Este primit în laboratorul lui Mecinikov de la Institutul Pasteur și începe studiile pentru teza de doctorat în medicină, care se baza pe modalitatea de distrugere vibronului holeric în organism.
Anul 1894 îi aduce postul de profesor suplinitor de morfologie animală la Facultatea de Științe din Iași, pe care-l va părăsi pentru un loc de asistent în laboratorul lui Mecinikov între 1896 și 1901. La Iași avea un laborator de cercetare care funcționa, însă și ca dispensar unde oferea îngrijiri medicale gratuite celor nevoiași.
În 1901 este numit profesor la catedra de medicină experimentală de la Facultatea de Medicină din București. Laboratorul, din cadrul catedrei, va face de-a lungul timpului diferite vaccinuri.
În 1904 laboratorul crează serul antistreptocop, pe baza unor observații făcute de Cantacuzino.
Este considerat că aceste studii vor fi cele care au ajutat la conturarea institutului de mai târziu. În timp, laboratorul se transformă în Școala lui Cantacuzino, denumire dată celor care au studiat și cercetat alături de profesor.
În 1906, înființează la București, împreună cu profesorul Atanasiu, Facultatea de Științe, care este prima filiară românească a Societății de Biologie de la Paris.
Activitate adminsitrativă si politică remarcabilă. Cantacuzino restructurează Serviciul Sanitar și impune votarea Legii ”Cantacuzino”
În 1908 este ales director general al Serviciului Sanitar. Și-a dovedit priceperea în acestă funcție prin organizarea sistemului, care a culminat cu Legea Cantacuzino din 1910.
Aceasta trecea spitalele în jurisdicția autorităților centrale și selecționa medicii prin concurs, care erau numiți după un stagiu în locul pe care trebuiau să-l ocupe. Prevedea salarii mărite și introducerea gradației salariale, dar și a pensiei.
Trebuiau înfințate spitale și pavilioane de izolare pentru a combate epidemiile; trebuiau fondate și infirmerii rurale, dar și laboratoare de cercetare în diferite zone ale țării. Această lege nu a putut fi aplicată în totalitate.
Cantacuzino militează pentru educarea maselor și activitatea de cercetare ca mijloace de luptă împotriva epidemiilor
În 1911 scrie prima lucrare despre scarlatină și fondează o universitate populară la București, care avea scopul de a familiariza masele cu știința, arta și literatura.
În 1913 a avut loc prima campanie de vaccinare împotriva holerei care se va efectua pe trupele românești care se contaminaseră pe front în Bulgaria. Profesionalismul lui Cantacuzino și-a spus din nou cuvântul prin trimiterea unor echipe care să colecteze tulpini ale bolii înainte ca aceasta să se extindă în România. În felul acesta, românii au fost cu un pas înaintea holerei.
În anul 1914, laboratorul experimental produce un ser antidifteric și pe toată desfășurarea războiul își demonstrează eficiența prin crearea unor vaccinuri împotriva bolilor transmisibile.
La sfârșitul războiului, Cantacuzino este ales șeful misiunii române a Crucii Roșii la Paris și în 1920 este numit delegatul țării pentru semnarea tratatului de pace.
Un an mai târziu, reușește să convingă autoritățile să creeze o instituție care să lupte cu epidemiile și așa ia naștere „Institutul de seruri și vaccinuri”, cunoscut azi sub denumirea de „Institutul de microbiologie, parazitologie si epidemiologie Dr. I. Cantacuzino”.
Își continuă activitatea prin publicarea unor reviste și a unor publicații. În anul 1925 este numit membru titular al Academiei Române.
În 1926 suferă un accident de cale ferată, dar urmările acestuia nu l-au împiedicat să-și continue activitatea. Astfel că între 1931 și 1932 ocupă funcția de ministrul al sănătății. În această scurtă perioadă reușește să obțină votarea „Legii de reglementare a muncii lucrătorilor din porturi”. Cantacuzino a studiat condițiile de muncă ale muncitorilor din diferite domenii și a atras atenția asupra faptul că sunt necorespunzătoare.
Profesorul moare în plină activitate a institutului, la 14 ianuarie 1934 în urma unei bronhopneumonii.
