Joker – un film regizat de Todd Philips care îl are în rol principal pe Joaquin Phoenix reușește să provoace deja controverse.
Filmul este destinat în mod clar publicului matur, spune povestea dură a modului în care un bărbat bun, dar fragil din punct de vedere mental, numit Arthur Fleck, evoluează treptat într-o formă de psihoză, ne spune psihologul colaborator al cotidianului Evenimentul Zilei, Eveline Țibichi-Osnaga.
O poveste despre un bărbat bolnav mintal, care este atât de deteriorat de societate încât, în cele din urmă, devine un ucigaş.
În ciuda faptului că acesta era un comediant și un animator care voia să aducă bucurie pe lume și un fiu care avea grijă cu drag de mama sa bolnavă, devine insensibil și violent doar după ce este hărțuit, bătut și umilit de ceilalți.
Nu doar societatea îl aduce în aceasta situație, ci și traumele din copilărie. Copil fiind, Arthur, a fost abandonat de părinți, abuzat, bătut, atât de mama adoptivă cât și de iubiții acesteia. Nu este de neglijat nici faptul că a trăit alături de mama sa adoptivă, care la rândul său avea probleme mintale, iar acest aspect cântărește mult.
De multe ori, nici adulții nu știu să gestioneze bine relația cu un membru al familiei care are tulburări mintale, deci cu atât mai dificil ar putea să fie pentru un copil care este vulnerabil, care nu poate face diferența între normalitate și tulburare mintală.
Tulburările mamei sale îl obligă pe acesta să râdă atunci când este trist, să își calce în picioare sentimentele și emoțiile și, în final, să reacționeze inadecvat în societate. Comportamentul acesteia, față de ”copilul Arthur”, nu face altceva decât să ”construiască” zi de zi ”adultul Joker” care se poartă ciudat, își vopsește fața și părul, zâmbește forțat încercând să ascundă inadaptarea în societate, furia, tristețea, singurătatea și lipsă de afecțiune.
Poate trebuie să luăm în calcul că în societate sunt multe persoane nediagnosticate sau care, pur și simplu, nu își urmează tratamentul și cu care interacționăm, și o atitudine sau un gest nepotrivit din partea noastră poate să-i stârnească și să nu se poată controla. Este absurd să avem pretenția ca oamenii bolnavi să se poarte ca și când ar fi sănătoși.
Personajul din film într-un moment de luciditate afirmă: ”Partea cea mai rea atunci când ești bolnav psihic este că oamenii se așteaptă să te comporți ca și cum nu ai fi”, ceea ce este foarte adevărat.
Este adevărat că în societate trebuie integrați și cei cu tulburări pentru că de cele mai multe ori izolarea face foarte rău, însă nu-i putem investi cu responsabilități și să avem pretenția să facă ceea ce este ”normal” de fiecare dată când vrem noi sau avem nevoie. Filmul mai scoate la lumină eșecul sistemului de sănătate mintală, care, în realitate, nu este prezent doar în America. În film, psihiatra lui Arthur îi spune: „Am o veste proastă pentru tine. Aceasta este ultima dată când ne vom întâlni.” Tratamentul său fiind întrerupt, deși pacientul are încă nevoie de el, iar acesta reușește să expună limpede propria realitate… „Nu asculți, nu? Puneți aceleași întrebări în fiecare săptămână. Cum este starea dvs., aveți gânduri negative? Tot ce am sunt gânduri negative… ”.
Înainte de a empatiza cu persoanjul ar trebui să fim atenți la el din punct de vedere psihologic pentru că el ne dezvăluie o formă a psihopatului și odată ce am identificat această trăsătură este clar că trebuie să ne așteptăm la reacții inadecvate. În spatele unei persoane cu tulburări mintale indiferent de formă, de cele mai multe ori stau povești triste, lipsite de afecțiune, pline de violență și răutate. Filmul nu este un pericol pentru cei care sunt în echilibru și fac bine distincția între ficțiune și realitate, ci pentru cei care au „nevoie” de un trig-ger pentru a și-l pierde și pentru a face lucruri necugetate. Chiar și așa, filmul nu este recomandat minorilor.
